America a constituit la începutul secolului al XX-lea un miraj pentru europeanul de rând, iar locuitorii din fostele provincii ale Imperiului Austro-Ungar se înscriau în acest curent de opinie. Acest lucru se datora faptului că se născuseră, crescuseră, se formaseră ca oameni şi trăiau într-un imperiu cosmopolit, unde, obligaţi de împrejurări, au învăţat limbile stăpânirii (germană şi maghiară). Unii au urmat şcoli în aceste limbi sau serviseră în armata imperială, nu erau deci nişte simpli ţărani ignoranţi, ci oameni care au căutat şi prin această cale să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă din patria natală, fiind chiar dispuşi să înceapă o cu totul altă viaţă în Lumea nouă.
Cauzele care i-au determinat pe ardeleni să ia drumul Americii au fost în primul rând cele de natură economică, scrisorile primilor plecaţi către familia şi rudele din ţară, reclamele societăţilor de navigaţie, dorinţa de a scăpa de armata imperială.
Despărţirea de familii în vederea emigrării era sfâşietoare. Într-o relatare din presa vremii e descrisă cu amănunte plecarea unui sătean din Ardealul natal, unul din zecile de mii de bărbaţi în floarea vârstei care luau drumul pribegiei. Cu această ocazie era petrecut de întreg satul într-un infinit de trist ritual asemănător celui de înmormântare: … un mort viu, care nu se duce să se îngroape, ci se duce să se înstrăineze în cea mai depărtată străinătate. Bietul om nu se îndura să plece, fiind aşteptat de familie, rude şi… un sat întreg, îşi petrecea cele de pe urmă ore dinaintea plecării în cârciuma satului, luându-şi rămas bun de la prieteni. În vederea plecării se îmbrăcase în straie nemţeşti, apoi sărută pământul din grădina casei, îşi ia rămas bun de la vitele din grajd, bea apă din fântână, sărută icoanele, se închină şi se urcă în căruţa care îl aşteaptă în faţa casei împreună cu soţia, copiii şi mama. Într-o altă căruţă se urcă fraţii, surorile, rude, prieteni, iar în urma căruţelor un convoi mare de oameni – o întreagă procesiune.
Obţinerea paşapoartelor era o chestiune dificilă, ele se obţineau fie din birourile solgăbirăilor sau prim pretorilor care erau nişte funcţionari administrativi ce aveau birouri în oraşele mai mari ale Imperiului, sau din cancelariile prefecţilor (vicispani). Majoritatea plecau fără paşaport, în primul rând fiindcă autorităţile americane nu le solicitau acest act la sosire, iar biletul de vapor le ţinea loc în acest caz şi de paşaport. Emigrarea în acest mod era clandestină, cei care încercau să traverseze graniţele Imperiului se expuneau riscului de a fi prinşi de autorităţi şi arestaţi sau pedepsiţi cu amendă.
Majoritatea emigranţilor se îmbarcau din porturile nord-germane Hamburg sau Bremen de la Marea Nordului, deoarece în acest fel îşi scurtau călătoria pe mare. Pe de altă parte, autorităţile de la Viena duceau în primii ani ai secolului XX o politică de descurajare a emigrărilor, restricţionând acordarea de paşapoarte doar dacă plecarea se făcea prin portul Fiume, aflat pe teritoriul actualei Croaţii, pe atunci parte componentă a Imperiului Austro-Ungar. Unii nu aveau posibilități să își plătească nici biletul de tren până în orașul-port de unde se îmbarcau, circulau clandestin, la noroc. Alții își vindeau toate bunurile pentru a-și putea procura biletul de călătorie sau împrumutau bani de la bancă: Bani din bancă împrumutai/ la câștig, apoi plecai. Iar alții au lucrat în porturi sau chiar pe vapor pentru a strânge banii necesari călătoriei.
În porturi trebuiau găzduiți, hrăniți și se prelucrau dosarele a câte 4000 de persoane simultan, ei provenind din toată Europa de sud-est, Italia, Rusia, Turcia, Grecia, țările arabe. Întâi trebuiau identificați aceia care urmau să fie respinși la examinarea medicală și trimiși înapoi pe cheltuiala companiei navale.
Apoi, odată selectați și cu biletul de vapor primit, așteptau să se îmbarce. Majoritatea călătoreau la clasa a III-a, un vapor având o capacitate și de peste 3000 de pasageri și nu pleca din port până nu era plin. Pe vapor primeau hrană puțină. Erau înștiințați că sosise ora mesei prin semnalul sonor al unui clopot. Cabinele erau întunecoase, neaerisite. La clasa a II-a condițiile erau ceva mai bune, diferența de preț nu era prea mare, iar examinarea medicală mai puțin exigentă.
Toată această odisee se întindea pe parcursul mai multor săptămâni, începând cu plecarea din satul natal cu o căruţă sau pe jos până în localitatea cea mai apropiată unde exista gară, apoi călătoria cu trenul până la graniţa Imperiului Austro-Ungar (punctul de frontieră era localitatea Katowice, aflată actualmente în sudul Poloniei, provincia Silezia, atunci tot în componenţa Imperiului Austro-Ungar). Acolo li se vizau paşapoartele, călătorind mai departe până în oraşul-port de unde se îmbarcau: Din Bremen bilet luând/ Ne-am dus toţi în tren pe rând/ Trenul dacă s-a-ncărcat/ Cu noi repede-a plecat/ Şi mergând vreo patru ore/ Am ajuns la apă mare, sau Peste Dunăre-am trecut/ Şi Austria-am văzut/ Din Viena am plecat/ Drum spre Hamburg am luat.
Apoi călătoreau aproximativ două săptămâni pe mare şi ocean până la sosirea în portul New York. Cine n-a fost pe vapor/ Acela nu ştie de dor/ Cine n-a trecut marea/ Nu ştie ce-i boala grea.
Adeseori întâmpinau şi furtuni pe mare, care puteau fi cumplite: Apoi s-a stârnit deodată/ O furtună-nfricoşată/ Cu ploaie şi vânt turbat/ Cerul s-a întunecat/ Valurile pe vapor/ Se izbeau îngrozitor…Noi de frică îngheţaţi/ Ne rugăm înfricoşaţi. Vaporul britanic Carpathia (cel care a fost chemat în ajutor când s-a întâmplat tragedia Titanicului) făcea lunar cursa Europa-America cu plecare din portul Fiume la Marea Adriatică, iar călătoria costa 180 de coroane: Te-am lăsat iubită ţară/ Şi-am plecat din tine afară/ Pe Marea Adriatica/ În drum spre America/ Şi pe tren eu m-am suit/ Pân-la Fiume am plătit. Într-o singură săptămână din luna noiembrie 1912 plecaseră cu Carpathia nu mai puţin de 1200 emigranţi din Ungaria.
Principala poartă de acces către Statele Unite în perioada 1892 – 1954 era Insula Ellis, din portul New York, dominată de faimoasa Statuie a Libertăţii pe care era scris: Trimiteţi-i pe cei fără adăpost şi prinşi în vârtejul vieţii grele la mine. Îmi ridic făclia lângă poarta de aur.
Pe insulă primeau hrană, aveau acces la băi, apoi erau conduşi la un vaporaş care-i debarca în New York în cca. 20 de minute. De acolo erau conduşi către gară de unde luau trenul spre oraşele Youngstown sau Cleveland (în statul Ohio), Detroit (Michigan), Chicago (Illinois) unde erau aşteptaţi de confraţii lor din ţară. Acest ultim drum până la destinaţia finală putea să dureze până la 18 ore. Dacă încercăm să socotim timpul scurs de la plecarea din satul natal până la ultima staţie, acesta însumează aproximativ o lună de zile.
O statistică a românilor trăitori în America până la 1913 s-a efectuat cu ajutorul Serviciului de Emigrare American (biroul central din Washington, ale cărui rapoarte se bazau pe registrele vapoarelor care debarcau emigranţi în porturile Statelor Unite). Exodul acesta este foarte plastic exprimat de folclor: Frunzuliţă trei spanace/ S-au pornit ai noştri-ncoace/ Şi vin neică ca potopul/ De se miră New York-ul.
Majoritatea acestor emigranţi plecaseră cu gândul reîntoarcerii în ţară. Însă doar aproximativ o treime dintre ei s-au întors, ceilalţi s-au împământenit şi au format viitoarea comunitate românească din Statele Unite ale Americii, integrându-se bine în construcţia unei ţări ce se afla atunci în plin avânt industrial. Românii, ca şi ceilalţi emigranţi, au contribuit din plin la construirea şoselelor, podurilor, căilor ferate, zgârie-norilor, au muncit în mine, topitorii şi oţelării, devenind în timp parte din poporul american.
Citiți și „Secretul fericirii este să te iubești pe tine însuți…”