Timpul întrebărilor, timpul conștiinței – „Procesul lui Eichmann”

Astăzi, mai mult decât oricând, ne simțim obligați să ne oprim pentru câteva momente, să privim în jurul nostru și să fim atenți la ceea ce se întâmplă în societatea noastră, dar și de peste mări și să identificăm semnele de avertizare sau panta alunecoasă care se poate forma în orice societate.

Reflecţiile pe care le vom găsi despre rău sau despre problematica evreiască au devenit aproape clasice. Scandalul şi poziţia Hannei Ardent, aceea de intelectual „împotriva curentului”, indignările stârnite sunt mai uşor de povestit fie pe scenă, fie pe ecran, decât redarea muncii austere şi prea puţin spectaculoase a unui filosof în bibliotecă. Așa se explică și de ce unele controverse ale Istoriei au făcut obiectul unor procese judecătorești, cărți, poezii, documentare, drame de televiziune și piese de teatru.

Profund convins de puterea cathartică a spectacolului de teatru, unul dintre cei mai celebri dramaturgi din Israel, Motti Lerner, aduce în prim-plan teme istorico-politice. O adevărată  declarație morală devine piesa „Procesul lui Eichmann”, montată în premieră mondială la București. Andrei Pleșu sublinia două vicii ale timpului nostru: ipocrizia și lipsa de spontaneitate morală. În această linie, Mihai Călin face apel la sănătatea morală și se încumetă să aducă în fața publicului multe interogații: „Una dintre întrebările cele mai chinuitoare care mi-au apărut de-a lungul timpului, în legătura cu Holocaustul, a fost: «Cum de s-a putut întâmpla așa ceva?!». Mulți cred, acum, că totul a fost demult și că nu mai are nicio legătură cu prezentul (ca și comunismul, de altfel…)”.

Bunăoară, Adolf Eichmann, ofițer nazist responsabil de coordonarea „Soluției finale a problemei evreiești”, a fost judecat – în 1962 – pentru crime împotriva umanității. Acest eveniment inedit a recreat procesul său într-o versiune scenică, oferind o perspectivă asupra Istoriei Holocaustului și subliniind importanța educației despre acest capitol întunecat al Istoriei. Opțiunea artistului Mihai Călin de a realiza acest spectacol la sala Atelier a Naționalului bucureștean subliniază importanța educației despre Holocaust pentru a forma generațiile tinere în spiritul toleranței și al acceptării celuilalt.

Piesa se învârte în jurul procesului lui Adolf Eichmann, unul dintre principalii ‘arhitecți ’ ai Holocaustului, care a orchestrat uciderea sistematică a milioane de evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Situată în Ierusalim în 1961, povestea urmărește procesul lui Eichmann, un fost ofițer nazist capturat de agenții israelieni în Argentina și adus în Israel pentru a înfrunta justiția. Spectacolul montat în sala Atelier a Naționalului bucureștean e plin de intenții bune, iar echipa selectată de Mihai Călin este convingătoare în ceea ce privește problemele morale. Nu trebuie să uităm că inițiator și susținător al acestui proiect artistic este Tova Ben-Nun Cherbis, președinte și fondator al Fundației Magna Cum Laude – Reut.

Pentru a aborda un subiect cu multă încărcătură de natură socială (cum ar fi drepturile omului, rasismul, antisemitismul), este nevoie de creativitate și originalitate, mai ales într-o urbe află în plină campanie electorală (mai ales că izul naționalist e la vedere în centrul Capitalei). Recenta montare (premieră mondială) demonstrează aceste calități și, de asemenea, infuzează povestea cu multă emoție, dar și cu substanță intelectuală.

De sub faldurile dramei istorice, directorul de scenă demască slăbiciunea și nesiguranța morală, jocurile de putere și raporturi umane depreciate, presimțite – aproape senzorial – pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean, amenajată într-o sală de judecată (scenografia realistă e semnată de Gabi Albu). Muzica originală, creată de Nikita Dembinski, devine un personaj invizibil menit să ofere câte un necesar contrapunct. Așadar, spațiul scenic oferă loc evoluțiilor actoricești susținute de comentariul sonor și de ecleraj (video design: Constantin Șimon, imagini și montaje video: Mircea I. Anca, regia tehnică: Costi Lupșa).

Directorul de scenă se bazează pe actorii săi bine aleși: Richard Bovnoczki în postura lui Adolf Eichmann – maturitatea artistică i-a permis o astfel de abordare complexă menită să tălmăcească fatalitatea Istoriei. Actorul realizează o solidă legătură cu partenera sa de scenă, Diana Dumbravă, plină de pathos. Palmele celor doi soți se întâlnesc (ca într-un leitmotiv) într-un soi de „Sieg Heil!”, separat de geamul din sticlă al cuștii acuzatului. În raport cu avocații și procurorii, Eichmann / Bovnoczki păstrează și-o aură de aroganță, fiind un „ticălos fără glorie” din categoria mijlocie.

În postura de jurist, om al acuzării, Mihai Călin se identifică perfect cu personajul său, binecuvântat și cu pripeală, dar și cu o fină inteligență. Risipa de pathos în conduce pe Gideon Hausner / Mihai Călin spre cvasi-epuizare. Scenariul dramatic inteligent este abil pus în replică de actori precum Vitalie Bichir (Gabriel Bach), care stăpânește perfect arta oratoriei, nu se teme de reacțiile audienței și, mai ales, devine o ființă umană, absolut firească. De asemenea, Răzvan Popa / Moshe Landau păstrează un ton sobru și reținut, în acord cu poziția de Judecător.

Ioan-Andrei Ionescu / Dr. Robert Servatius (avocatul apărării) se dovedește un abil mânuitor al detaliilor și reușește – prin arta elipsei – să distileze sentimentele, oferind o sobrietate comunicativă reținută, demnă de toată admirația. Partenera sa, Cosmina Olariu / avocata Lisa Grude, exprimă mult printr-o mare economie de mijloace (nu multe, dar subtile replici, acțiuni). Departe de reziliență, tânăra devine un fel amestec de vinovăție, frustrare și reproș. Și în cazul ei, « Vergangenheitsbewältigung / working through the past » – lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului.

Deși apar doar în proiecțiile video / înregistrări (imagine și secvențe filmate: Mircea I.Anca), Emilian Oprea (Rolf Vogel) și Florin Călbăjos (Teddy Kollek), într-un joc actoricesc corect, își împing personajele spre demascarea jocurilor de putere. Imaginile în alb-negru cu acești actori înregistrați în spatele «ușilor închise» amintesc de povestea televiziunii, care nu ar fi putut să rămână nesemnificativa în contextul dat. Adevărul istoric rămâne mereu prezent, adesea zdrobit de greutatea insuportabilă a părților documentare. Cu toate acestea, spectacolul nu are un aer doct, didacticist. Permanent, flashbackurile (filmele de arhivă) mențin atenția asupra ororilor nazismului.

Axul emoțional al montării îl constituie seria mărturiilor, căci astfel, războiul nu mai rămâne închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit, ci invită spectatorul să iasă (puțin) din zona sa de confort și să privească lumea, în ansamblul ei, cu mai multă înțelegere. Martorii portretizează tipologii variate, îmbinând în ceața atemporală, explorarea durerii  pe axa viață-ură-moarte. Datele particulare ale talentului, dominat de o subtilă sensibilitate, le impun cu repeziciune pe Irina Movilă (Rivka Yosselevska) și Ana Ciontea (Esther Goldstein). Candoarea nedisimulată, intensitatea și profunzimea mărturisirilor acestor actrițe  mai reduc asprimea unei spirale funeste. Vitalitatea interpretativă este abil ilustrată și de Iuliana Moise (Arna Peretz) și Rodica Ionescu (Zivia Lubetkin), două actrițe inteligente și lucide.  Noblețea simplității discursurilor lui Andrei Finți (Arieh Breslauer), Ovidiu Cuncea (George Wellers), Florin Călbăjos /Axel Moustache (Yehiel Dinur Katzetnik) emoționează spectatorul care asistă la o dureroasă reconstituire a unor atrocități.

Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de artistul Mihai Călin, dornic să ilustreze, aici, împăcarea cu trecutul «Vergangenheitsbewältigung / working through the past». Această montare ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?”. Caracterul educativ al montării devine și unul activist: angajamentul de a nu uita și de a preveni repetarea ororilor trecutului.

Procesul lui Eichmann de Motti Lerner

Traducere: Denise Idel (Hever Translations)

Regie: Mihai Călin

Scenografie: Gabi Albu

Muzica originală: Nikita Dembinski

Video design: Constantin Șimon

Imagini și Montaje Video: Mircea I. Anca

Regia tehnică: Costi Lupșa

Sufleor: Ana Barbu

Pauză: Nu

Inițiator și susținător al proiectului  – Tova Ben-Nun Cherbis, președinte și fondator al Fundației Magna Cum Laude – Reut

Premieră mondială

Spectacol realizat în cadrul programului tnb.edu  Magna Cum Laude – Reut

Distribuția:

Adolf Eichmann: Richard Bovnoczki

Vera Eichmann: Diana Dumbravă

Moshe Landau: Răzvan Popa

Gideon Hausner: Mihai Călin/Axel Moustache

Gabriel Bach: Vitalie Bichir

Dr. Robert Servatius: Ioan Andrei Ionescu

Avocata Lisa Grude: Cosmina Olariu

Teddy Kollek: Florin Călbăjos

Rolf Vogel: Emilian Oprea

Martor Arna Peretz: Iuliana Moise

Martor Rivka Yosselevska: Irina Movilă

Martor Esther Goldstein: Ana Ciontea

Martor Yehiel Dinur Katzetnik: Florin Călbăjos/ Axel Moustache

Martor George Wellers: Ovidiu Cuncea

Martor Zivia Lubetkin: Rodica Ionescu

Martor Arieh Breslauer: Andrei Finţi