În sfârșit am aflat, cu bucurie și oarecare uimire, că formula lui Pitagora este utilă și se poate aplica cu succes inclusiv în dragoste! De ce cred asta? Pe scurt, pentru că și dragostea, dacă doar se naște și nu se consolidează, în timp, moare. Pe lung, în rândurile de mai jos.
De curând mi-au fugit ochii pe un fragment dintr-un text, care făcea trimitere la o teorie foarte interesantă a doctorului Robert Sternberg, un psiholog american, cunoscut cu precădere datorită acestei teorii, potrivit căreia, dragostea poate fi privită și analizată ca un triunghi, definit de elemente sale esențiale, cele trei laturi, care în dragoste s-ar numi: intimitate, pasiune și decizie(angajament). Pe loc mi s-au îngrămădit în minte fel și fel de imagini cu triunghiuri, de toate dimensiunile, culorile, cu cele mai ascuțite unghiuri, sau cu cele mai crăcănate laturi, până-n șpagat și efectiv mi se roteau așa, ca pe o planșă imaginară, la care mă uitam cu interes, astfel încât, starea care mă încerca, m-a dus direct înapoi în copilărie, m-a plimbat rapid prin toată viața mea și apoi, m-a așezat la laptop, cu mâna pe taste.
Este foarte ușor să ne imaginăm cum arată un triunghi! Chiar și pe cer, dacă ne luam un răgaz să-l privim, putem vedea cum inclusiv norii, pot lua, lejer și nestingheriți, forma asta. Mie-mi vine acum în minte triunghiul echilateral. Mintea mea il vizualizează pe el, fiindcă, probabil i se pare că ar fi cel mai corect, datorită laturilor egale între ele. Inima, nu știu dacă se gândește la triunghiuri, când vine vorba de amor. De fapt, inima, nu gândește. Asta nu înseamnă că echilateralul este și cel mai bun… Dar dacă ne gândim la câte forme triunghiulare există în matematică (iar dau de mate), în geometrie, mai exact, tot așa și dragostea, poate căpăta o multitudine de forme, vorba aceea: Câte bordee, atâtea obiceie! Evident că depinde de fiecare în parte ce fel de triunghi preferă, cât de mult vrea să se întindă, triunghiular vorbind, fiindcă unii nu încap într-un singur pat, de exemplu și mai contează enorm pe care dintre cele trei laturi o hrănesc mai mult, ori pe care vor s-o micșoreze. Dar nu vreau să deraiez de la subiect, fiindcă topicul, deși aduce într-o oarecare măsură, nu are legătură cu triunghiurile amoroase, capetele pătrate și nici cu cercurile vicioase.
Așa am ajuns să mă gândesc și la triunghiul dreptunghic, la cei care aleg această formă de dragostea și la importanța așezării a unei anumite laturi, dintre cele trei, drept ipotenuză. Și iată, cum dintr-o dată, dincolo de utilitatea ei, în domeniul construcțiilor (la ce altceva mai folosește, nu-mi vine în minte), demonstrată încă de pe vremea în care se muncea la piramide, dar atribuită ulterior lui Pitagora, formula care-i poartă și numele, mă teleportează cu gândul direct înapoi în fragedă pruncie, cum spuneam mai devreme. Mă duce și mă face din nou o puică mică, un fel de Alice într-o țară a minunilor mele și mă așază pe un covor de iută, într-o cameră mică de bloc, unde și eu mă jucam de-a constructorul și parcă și simt în palme, formele geometrice din lemn, perfect șlefuite, vopsite în culori lucioase, puținele jucării pe care le aveam alături de un joc de cărți Păcălici, câteva păpuși. Gândind cu mintea de acum, deși proiecția se face mintal cu zeci de ani în urmă, îi spun fără să ezit fetiței de-atunci, că, dintre toate, parcă triunghiul dreptunghic îmi place cel mai mult. Îmi place fiindcă stă bine de tot în picioare, este stabil, are un unghi drept și o deschidere amplă pentru o urcare nu foarte abruptă către cel mai înalt vârf al lui și o coborâre destul de lină, până la cel mai de jos nivel. Pare că poți să faci multe, draga mea, într-atâta deschidere.
Acuma, dacă aș presupune că, dragostea ideală dintre doi oameni, ar trebui să aibă la bază intimitatea, pentru a fi una trainică (catetă orizontalei), ipotenuza să aparțină pasiunii, fiindcă e ar trebui să fie cea mai mare, iar catetei verticalității, să-i fie atribuită denumirea de decizie și angajament, cde frumoasă-mi pare formula lui Pitagora, care demonstrează scurt pe doi că suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. Adică, Intimitatea² + Decizia² = Pasiunea². Și, iaca, cum se așterne și răspunsul la locul lui, exact ca o piesă lipsă dintr-un puzzle, pe care m-am chinuit s-o găsesc orbecăind în timp (timpul vieții mele) și la puterea luminării mele, constat, că din acest punct de vedere, într-un triunghi de-asta drept nici n-am fost vreodată.
Nu știu dacă domnul doctor Sternberg s-a gândit la Pitagora, în timp ce elabora această teorie, că n-am studiat îndeaproape, fiindcă mie mi-a fost îndeajuns ideea acelui pasaj, ca să-l iubesc și pe el și pe Pitagora, iar pe mine, mintea asta care mi se cațără peste tot, direct în geometria euclidiană m-a aruncat. Despre care evident, habar n-am. Dar cum învățam la matematică dumnezeiește teoria, ca să-mi asigur sfântul 5, am rămas cu sechele, după cum se poate vedea.
Dacă suntem curioși să găsim și alte conexiuni, aflăm imediat la distanță de un click și care este etimologia cuvântului ipotenuză și anume că, acesta provine din limba greacă (ipotenusa) și care s-a format prin alăturarea cuvintelor ipo, care înseamnă sub și tenin, care înseamnă a întinde. De fapt, în Grecia Antică, cuvântul desemna un obiect care-l sprijină pe altul, ceva asemeni unei proptele. Are utilitate teorema lui Pitagora în dragoste? Normal că are! Fiindcă dacă nu te sprijini unul pe celălalt, nu doar că nu poți clădi nimic într-o relație, dar nici măcar nu te poți iubi, iar despre desăvârșire sexuală nici nu poate fi vorba.
Prin urmare, dacă pasiunea reprezintă latura cea mai mare într-o relație, privită prin prisma teoriei triunghiului în cuplu, sprijinită atât de bine la capete pe cele două laturi, ale intimității și a puterii de decizie, nu doar că le dau dreptate și pe această cale, profesoarelor mele din liceu, care-mi spuneau că, tot ce ne înconjoară este mate și fizică (chiar dacă n-am fost eminentă la cele două obiecte, ba chiar m-am chinuit), dar nici nu mă mai interesează alte figuri… în afară de triunghiul dreptunghic.
Sigur că există o multitudine de teorii, interpretări, analize, scrieri fel de fel, despre dragoste, dar mie mi s-a cășunat pe teoria aceasta, a dragostei ca un triunghi. Bine-ar fi, ca dragostea dintre doi oameni să existe doar așa, sub formă de orice fel de triunghi, ca să aibă cele trei elemente, indiferent de mărimea acestora, care sigur că în timp poate fi schimbătoare. Triunghiul se mai poate deforma, posibil să mai crească o latură, să se mai micșoreze alta, dar, cel mai important aspect este ca el să rămână întreg, laturile să-i rămână lipite și să nu-i pice niciuna. Din păcate, însă, tot mai multe cupluri, în loc să se sudeze în punctele lor fragile sau cu fisuri, adică să intre pe un făgaș drept fizic- spiritual-emoțional, dezvoltă în schimb, relații toxice, bolnăvicioase, chinuite, fiindcă, ori au convenit de la bun început asupra vreunei mizei, ori pe parcurs relația și-a pierdut forma triunghiulară, devenind o simplă linie dreaptă, fără niciun Dumnezeu (ceea ce în grai popular, înseamnă că mai sărac decât atâta nu se poate) care poartă denumirea de interes și care-i unește oarecum pe cei doi, fără să se sprijine în schimb pe nimic altceva. Unde interes poate fi înlocuit cu succes cu oricare dintre cuvintele: sex, copii, bani, rate, afaceri, șantaj sau chiar abuz.
Nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea în ceea ce privesc detaliile acestor cazuri, care sunt multe și delicate, pentru că nu sunt specialist în relații, psiholog nici atât, însă, cum viața m-a călit și pe mine, cum oamenii pot deveni la un moment dat autodidacți și cum toți suntem buni la teorii de toate felurile, hop și eu cu Teoria Scobitorii. Așa i-aș putea spune acestui fel de relație pe interes, și nu a chibritului, care-i luată și dată de toți pereții și de toate gardurile. Dar de ce a scobitorii? Pentru că, dacă aș face o raportare la cazurile cuplurilor cu copii, de exemplu, e simplu să-mi imaginez și de multe ori este foarte vizibil cu ochiul liber, cum oamenii doar locuiesc împreună, care se află sub același acoperiș, formează o familie, această celulă de bază a societății, dar în fapt, ei nu mai sunt împreună demult. Formează un trio drăguț în poze, în careul din curtea școlii, la serbările pruncilor, sau la alte evenimente familiale sau sociale și cam atât. Ajunși acasă, aceștia apucă fiecare în direcția lui eliberatoare, adică unu-i hăis și altu-i cea, precum boii înhămați cu forța la jugul aceluiași plug. Poate că nu toți copiii sunt nevoiți să asiste acasă la scandaluri, înjurături ori alte vorbe grele aruncate ca la un meci de tenis între părinți, probabil că există și copii care au privilegiul să locuiască în case din care dacă lipsește iubirea, predomină totuși un climat aristocratic, elegant, de bogăție și huzur, de pace, politețuri sau o mascată prietenie, o zonă de confort care, cel puțin din afară, pare armonioasă.
Însă, atâta vreme cât acești copii nu-și văd părinții ținându-se de mână, ajutându-se reciproc în gospodărie, pupându-se, cuibărindu-se, făcând lucruri și împreună, nu doar separat, ei nu vor fi capabili să aibă vreodată o viziune clară, corectă asupra relațiilor interumane sănătoase, asupra manifestării iubirii reale într-un cuplu, darămite s-o mai și aplice în viețile lor.
Ar fi ideal ca toți copii, să vadă efectiv acasă, în viața de familie, cum tata sărută mâinile, fruntea, gura femeii iubite, să vadă cum zâmbetele chiar au efect de bumerang, căci se întorc singure înapoi când sunt sincere, din suflet, reale, să vadă ce înseamnă joacă, umor și armonie, în echipă, cum o ceartă motivată, este firească și chiar folositoare dezvoltării individuale dar și ca grup unit, cum divergențele de opinii pot fi constructive când sunt argumentate și cât de dulce poate fi o împăcare. Ar fi ideal ca toți copii să audă din gura părinților lor acele cuvinte magice: te iubesc, iartă-mă, îmi pare rău. Ar fi ideal! Sunt oameni destui, inclusiv printre apropiații mei, care nu sunt de acord cu noile teorii ale parenting-ului modern care îndeamnă deopotrivă pe mici și mari să-și spună te iubesc. Aceștia susțin că este o absurditate, toată ziua bună ziua să rostești atâția de te iubesc, la fiecare mișcare. Însă înjurăturile și bășcălia pot fi fără număr, nu-i deranjează. Am mai spus asta și o s-o repet la nesfârșit: pe mine m-au iubit părinții mei, mama îmi spunea des că mă iubește, cam la fel de des cât mă și altoia cu ce apuca. Tata spunea rar și atipic, te iubesc fără nicio greutate. Cu mintea de copil de-atunci, putem înțelege ca-i ușor să mă iubească și mi se părea destul de omenesc, doar eram copilul lui. Târziu mi-am dat seama, de valoarea acelui cuvânt, care cântărește nici mai mult, nici mai puțin decât lacrimile care nu pot curge.
Apoi, nu devine firesc să ne întrebăm fiecare dintre noi, cum ar putea un tânăr/ o tânără să cunoască, să recunoască și să aplice toate aceste lucruri, dacă nu le-a văzut acasă, în propriul cuib? Cum ar putea dărui aceștia iubirea altora, dacă ei n-au primit-o? Toate se învață, pe parcurs, ne vor spune unii… Posibil, însă eu nu cred că orice se poate învăța. Caracterul, de pildă, apoi manierele și bunul simț, cu acestea te naști, nu au legătură cu a fi civilizat (civilizația se învață, da) și pe de altă parte, orice învățăminte necesită timp îndelungat, pentru a fi înțelese, aplicate și pentru sedimentare temeinică. Iar pentru că timpul, la fel ca multe altele, nu se poate cumpăra de la raft, până la momentul coacerii lor ca oameni maturi, vindecați și împăcați cu ei înșiși, acești indivizi, vor dezvolta doar relații scobitori, în perioade mai scurte sau mai lungi, îi vor îmbolnăvi și răni pe cei de lângă ei, nu neapărat fizic, există răni și de altă natură, fiindcă așa au văzut acasă. Până vor pricepe, pe propria piele, ce înseamnă, congruență, echilibru, stabilitate, sprijin, armonie, relațiile lor nu vor putea forma triunghiuri și nu vor fi cu nimic mai presus decât niște scobitori, ca acelea care ori se rup între dinți când ai mai mare nevoie, ori te înțeapă, taman când te așteptai mai puțin. Un fel de relație Pain in the Ass Relashionship, i-aș mai zice, căci și de data asta, termenul din limba engleză parcă se potrivește mănusă. (de-aia a luat naștere și romgleza, fiindcă unele expresii chiar sună mai bine în limba îndrăgitului Shakespeare).
Copiii ca să fie cu adevărat fericiți, au nevoie să-și vadă părinții fericiți, au nevoie de dovezi de iubire. Să fie fericiți indiferent că sunt împreună ca un cuplu sau sunt separați, despărțiți, că sunt singuri sau alături de alt partener, dar fericiți, nu mimând fericirea. Orice copil, asta își dorește: să-și știe părinții bine, veseli, fericiți pentru tot timpul pe care-i are alături și când este prunc și când este adolescent și când este adult! Niciun bun material, oricât de valoros ar fi, nicio diplomă, distincție, nicio culme oricât de înaltă ar fi atinsă, nicio întindere de apă oricât de lată ar fi parcursă, nu poate satisface altfel decât pe termen limitat, această dorință.
Însă, datorită mentalităților, din păcate, femeile în general, încă se tem ca nu cumva să fie puse la zid de către societate, în cazul în care ar decide să-și crească singure copiii și de multe altele se mai tem. Într-adevăr, inclusiv cele cu căsătoriile desfăcute de data asta, datorită minții destupate și nu doar cele cu cununiile legale, sunt catalogate adesea, de obicei de către cei cum mult sub nivelul lor, bineînțeles, cum că ar avea ceva s-au n-ar avea ceva (unde acel ceva trebuie să fie obligatoriu vreo hibă), că de-aia sunt singure, chipurile. Sigur că au ceva și chiar mai mult decât atât.
De fapt, pot sa vă spun exact, în calitate de om înainte de orice, apoi de femeie, de mamă și de fostă soție, ce anume are și ce nu are ea, în comparație cu celelalte, o femeie singură cu copii: în primul rând are conștiență (luciditate), are sănătate mintală și autostimă, demnitate, puterea de a se întreține singură și nu în ultimul rând, are norocul de a-și permite să nu accepte o viață trăită în minciună. Acel noroc la oameni, cel mai important fel de noroc, de altfel, de care pomenea și stimabila doamnă Ileana Vulpescu, în scrierile domniei sale, nu înseamnă doar a avea privilegiul de a fi bine însoțit de-a lungul vieții, ci înseamnă și de a avea curajul de a te desprinde de lângă oamenii care se dovedesc a fi cei nepotriviți și a-ți reda șansa să-i întâlnești pe cei din aceeași haită cu tine. Cam asta are, o astfel de femeie. Ce nu are ea, în schimb? Păi nu are libertatea îngrădită, nu are obligația de a se explica nimănui pentru alegerile ei, nu are nevoie să i se recunoască valoarea, fiindcă ea și-o cunoaște foarte bine și din cauza asta se prețuiește, nu se vinde și nici nu se poate cumpăra. Asta nu înseamnă, nicidecum, că ea nu mai are dorințe, vise sau că nu mai vrea alt partener. Înseamnă doar că nu l-a întâlnit încă, și că dacă nu-l va întâlni, poate că nu va putea construi un astfel de triunghi cum visează, dar împăcată și liniștită, va fi cu siguranță. Este foarte important ca oamenii, femei și bărbați deopotrivă, să înțeleagă că dacă nu pot păstra lângă ei alți oameni care să-și dorească rămânerea de bună voie, fiindcă nu se poate face asta cu forța, dar măcar să nu-și piardă demnitatea. Nu este o rușine să-ți dorești binele, mai binele sau foarte binele tău. Asta înseamnă evoluție, înseamnă creștere, înseamnă maturitate, autorespect și nu în ultimul rând un veritabil exemplu de om din categoria așa da! Atâta vreme cât datoriile sunt îndeplinite, responsabilitățile asumate și fiecare trăiește ca și cum ar trăi o a doua viață și în prima ar fi greșit, vor exista numai forme solide de conviețuire în jurul nostru.
De aceea, le doresc din toată inima, tuturor celor care formează triunghiuri prin elementele dragostei lor, conform teoriei doctorului Sternberg, să se străduiască să rămână înlăuntrul celor trei laturi, iar celor care se chinuie să le mențină cu greu unite, pe acestea, doar atunci când se afișează public, le doresc să găsească puterea și curajul de a se desprinde din păienjenișul falselor prejudecăți și al dării de seamă în fața altora, cât timp mai au încă zvâc ca să îmbine esențele vieții într-o formă potrivită lor și sinceră de parteneriat, înainte ca să devină doar niște enervante înțepături de scobitori pentru celălalt partener.
