Seara asculta muzică lentă, balade, ceva de genul ăsta şi se întreba dacă să fie alb sau roşu, să iubească ori să rămână neutru, să iasă din casă ori să zacă mai departe în dormitor, să îşi aprindă o ţigară ori să renunţe la fumat, băiat sau fată, să-şi asculte instinctul ori raţiunea, să privească stelele ori luna de după norii transparenţi, să închidă geamul ori să îl redeschidă cu telecomanda, să se îmbrace sau să rămână gol sub cearceaful de bumbac alb, să omoare ţânţarul care i s-a pus pe frunte ori să-l lase să trăiască cu ruşine ca un profitor, să răspundă la telefon sau să-l lase închis şi rece, să plece din ţară ori să se apuce de scris poezii melodramatice, să-şi caute liniştea în sine sau în altele, să mănânce ori să rămână flămând şi cu stomacul zbătându-se ca un animal speriat, să-şi dezmorţească umărul stâng mutându-se pe dreptul sau pe spate, să aibă încredere şi în alţi oameni sau să rămână la fel de exigent şi egoist, să se scuze că n-a mai dat pe la serviciu de trei zile ori să facă pe indiferentul, să-i ierte pe cei care i-au greşit flagrant ori să se scuze numai pe sine, să rămână un om normal ori să înnebunească punându-şi manele, să rămână treaz sau să treacă în starea de veghe, să se îmbăieze cu apă sau cu aer, să inspire sau să expire, să-i mărturisească făpturii că o adoră ori să o lase în aşteptare … vedeţi, toate aceste idei s-au petrecut într-o secundă în mintea lui Golescu. Dar tot nu a luat nicio decizie…
Golescu era un contabil onest. Cinstit şi nu prea, conjunctural. Adică, corect cu sine şi incorect cu statul. Patronii îl presau mereu să găsească subterfugii şi-l ameninţau că-l demit. Minciuni, ştia, dar îi era frică. Acte pentru care să răspundă el, doar semna şi ştampila cu năduf fiecare filă trimisă la fisc. Şefii contrasemnau fără implicaţii juridice, mai mult, îi dăruise o ştampilă cu semnătura personalizată ca să fie şi mai departe de orice legături penale. Erau şi politruci. Treceau dintr-un partid în celălalt în funcţie de rezultatele alegerilor parlamentare.
Golescu, din supărare şi vinovăţie devenise singuratic. Accepta că este un prost notoriu. Dar măcar să fie unic. Adică singur şi sigur de serviciu. Pentru slujbă sacrifica orice. Inclusiv familia. Ca femeile. Era o femeie masculinizată şi curioasă şi speriată de moarte. Sau invers. Una indiferentă. Opacă. Posacă.
– Te iubesc, femeie! Şi pleoapa stângă i se zbătuse simpatic de câteva ori, o simţea intens ca şi cum s-ar fi frecat mult la un ochi. Devenise emoţional. Un fel de hoţ care fură o chestie, lucru şi este prins asupra faptului, dar nu recunoaşte principial nimic. Civilizaţiile avansate s-au construit pe devalizări ale naivilor. El este om, adică un microunivers, de ce ar fi corect acum, anacronic, când toţi cer dreptate aşa că nu mai puteau continua cu jafurile masive? A făcut unul mic. Mic.
– Ai băut ceva? îl întrebă ea, Arina, cu o voce de damă pragmatică, adică sigură pe sine şi care înţelege sau descifrează imediat superficialitatea bărbaţilor. Curvari nevolnici, beţivi la ocazie, animale bune de exploatat, cumva. Îi era tare frică să nu cumva să fie părăsită, astfel că îi accepta micile excentricităţi. Şi era indiferentă de cele mari pe care le ignora cu desăvârşire.
– Nuuu. Ce ai? Am zis numai că te ador. Instant, s-a întâmplat un proces invers, ambele pleoape i s-au mişcat, sincron, de parcă ar fi sărit în piscină, ce piscină, apă, ce apă, pămătuf plin de pudră de talc sau cremă de ras. Apoi s-a încruntat că nu este înţeles. O lăuda dezinteresat, nu că n-ar vrea să facă sex cu ea, dar i se năzărise să îi spună că o preţuieşte după câteva decenii de căsnicie. Şi-şi aminti de documentele din borsetă. Iar era cazul să găsească excepţii de evitare a impozitării dedublate prin pasive şi lipsite de sarcini în active.
– Cu cine m-ai înşelat? A întrebat nevinovată Arina, ştiind principiul simplu al complimentelor, vinovăţii însuşite. Ca sărutul lui Iuda. Recunoaşterea trădării nemeritate. Un nebun este în stare să schimbe lumea, dacă-i luat în serios. O să fie? Golescu o sărutase dimineaţa cu patos. Nu îi stătea în caracter!
– Cu nimeni! Sec. Posomorât. Vedea în faţa lui şase colege aparent triste de la înmormântarea mamei şefului! Stăteau în primul rând la ceremonie. Câteva cu fuste şi vreo trei cu pantaloni decenţi, călcaţi, la dungă. Sobri. Pe toate le babardise. Toţi erau supăraţi sau se prefăceau, colegele erau în faţă să fie vizibile că susţin conducerea rămasă ereditar. Golescu zâmbea. A fost nevoit să îşi îndrepte starea de spirit. Nu se cuvenea să fie distrat la o ceremonie funebră. Mama şefului fusese o obeză normală, supradimensionată. Câştigase şi un concurs de popularitate. Cea mai mare femeie din regiune! Vai, ce mândră fusese, alături de fiul ei care îi făcuse şi un poster, iar reclamele se derulau mereu pe clădirea principală de la birouri. I se părea obscen şi trist. Dar era contabil. Cum să judece ce făcea patronul?
– Nu, eşti fals!
– Bine, recunoscu umil Golescu. Cu toate femeile care m-au văzut sau ce au trecut indiferent pe lângă mine. E suficient? Luă o gură de ceai de mentă. Dimineţile savura ceaiul de mentă ca pe un catalizator organic. Primea forţă în digestie şi minciunile pe care era cazul să le deşerte în juru-i.
– Nu.
– Mă gândeam şi eu că nu-i destul. O să încerc s-o fac cu mai multe, mai mute ca să păstreze secretul.
– Eşti nesimţit!
– Da.
– Aşa simplu? Recunoşti?
– Da.
– Bolnav incurabil. Ai cancer.
– Mulţumesc!
– De ce? Întrebă intrigată de-a dreptul, nu era normală reacţia, nici Golescu nu era în regulă de multe ori.
– Că mi-ai dat şansa să înţeleg cât de puţin spaţiu mai am să mă învărt în jurul tău!
– Prostule!
– Atributul. Unul mai autentic nu ar fi găsit niciunul. Una. Niciunde. Nicăieri.
– Nu. Numai asta ştii spune. Nu! Parcă te-aş înjura. Defel. Dar nici multe şanse nu ţi-aş da aiurea.
– Mulţumesc, a doua oară. Cine mulţumeşte numai odată poate să o facă din conformism. Eu mă închin în faţa ta mereu. Nu te întreba de ce? Ar fi fără sens. Doar mesajul este simplu şi-ţi arată că te doresc. Aşa. Ca un cunoscut, cunoscuta. Un verişor, verişoara. În primul caz se naşte relaţia germanică din secolul XX. Te ador că te cunosc şi n-am alte alternative. Ştiu cum reacţionezi, ce gândeşti în public şi ceea ce îţi place. Mie îmi plac agrişele. Sau cireşele amare, sălbatice care devin tot mai dulci cu cât le culegi pe cele mai coapte, din vârf sau vară târzie. Nu te interesează ce vreau! Normal.
Eşti femeie, nu un bărbat funest şi îndrăgostit de altul. Am citit prima carte în întregime idioată. Fac trimitere la personaje masculine care se iubesc. Angelic anglican şi eco-cinic pueril şi tâmpit. Treaba lor. Trec peste. Oricum mă înclin în faţa ta şi tu nu vezi. Că nu te interesează. Nu sunt nici prea insistent. De ce aş fi libidinos? Să-ţi demonstrez adorarea? Pustiu. Nu am mai multe. Una. Şi dacă pleacă, dispar înaintea ei. De ce aş rămâne ca un bou paralizat? Mai bine să navighez cu toate amintirile frumoase. Asta este frumuseţea. Amintiri. Nu critici. Nu ştiinţă. Nu untdelem carmelizat pe burice ludice care produc ceva sau dimpotrivă. Frumuseţea este o memorie simplă suavă pe care o personalizez cum îmi place. Explicit. Cum mi se năzare. Frumosul absolut, nimic mai mult sau mai puţin. Universul se reduce la mine dacă am încredere în aşa ceva şi nu sunt un simplu berbec în turmă. Oile sunt pretutindeni. Bărbaţii.
– Bine. Poate te las cu ochii în soare şi mă despart de tine!
– Aşa, vremelnic? Sunt un contabil trist.
– Am zis poate! Îşi rotea pe după deget o şuviţă de păr. Era iritată. S-ar certa şi îşi dădea seama că-i prea calm. Dar nici nu ar avea chef de tragedii. Când se enervează face urât. Rar. Dar se aprinde ca o maimuţă beată şi proastă.
– Ca moartea. Hmmm. Te-ai gândit vreodată că mori în joacă? Că mai ai câteva minute de trăit? Ce ţi-ar trece prin cap atunci? La întrebarea asta nu-mi pot răspunde nicicum. Nu mă deranjează moartea ca realitate, există, nici viaţa de dincolo ca ideal posibil-imposibil, ci faptul că nu ştiu cum m-aş raporta la ea. Golescu şi-a aprins o ţigară de foi şi apoi a stins-o precipitat. Era în casă şi nu fuma înăuntru. Ce mi-ar veni în minte? O aruncă pe fereastră în grădină. Biodegradabilă. La cine m-aş gândi? Serios.
Aş fi disperat că mă duc dracu, sau aş folosi timpul să-mi amintesc lucrurile faine care mi s-au întâmplat? Sughiţă scurt. Aş căuta scăpare şi mi-aş cheltui toată energia pe aşa ceva fără sens sau aş mulţumi vieţii petrecute? Aş fi frustrat că n-am experimentat tot ceea ce ar fi fost posibil sau nu? Nu cred. Înclin să-mi zic că mi-aş reduce universul la câteva persoane dragi pe care le port în minte. Dar nu sunt complet sigur, asta mă deranjează. Totuşi aş râde că-mi place ce văd şi nu trebuie să fiu speriat sau supărat. Dreptul la viaţă. De asta mor fiinţele, pentru ca cele noi să trăiască. Asta e. Sper numai să pot zâmbi. Atâta tot. Tu?
– Nu. Nu mi-e frică de moarte. Înainte o să-mi fac de cap cu toţi! Să văd ce am pierdut. Sau câştigat. Normal. Dar o să mă încurc cu străini. Mi se par mai incitanţi. De români sunt plictisită. Mai bine expaţi, chiar şi cangurii mă excită! Vai!
– Bine!
– Accepţi? Aşa, uşor?
– Nu. Dar o să îi pun într-o diagnoză organizaţională. A profitului. Sper numai să nu fie impotenţi şi penibili că falimentezi sentimental.
– Nu mă interesează. Banul să iasă. Nu vreau să depind de nimeni. Niciodată.
– Treaba ta!
– Accepţi aşa uşor?
– Nu. Dar n-am ce face. Ce pierzi, pierzi, ce câştigi, câştigi!
– Hai că am glumit!
– nu. N-ai glumit. Ştiu cum procedezi. Provoci, inciţi, îmi pui în spate ce gândeşti şi apoi îţi dai drumul. Eşti sinceră. O femeie apropiată de comportamentul unui om disperat. Face totul pentru carieră. De rest nu-i pasă. Dar cifrele rămân aceleaşi. Nu le poţi măslui. Asta este ceea ce nu înţeleg oamenii care nu se pricep nici măcar la aritmetica simplă. Unu plus unu fac doi, niciodată trei! Dacă iubeşti, dacă nu… rezultatul nu mai are relevanţă.
Citiți și Pentru iubire trebuie să lupți…
Pe Regis îl găsiți și pe blogul personal aici...
