Sunt cel mai frumos din orașul acesta
La 26 decembrie 1962, la nici 42 de ani, se stingea „cel mai frumos din orașul acesta” – Radu Stanca.
Tragedia e documentată de fratele său, Horia Stanca, în memoriile apărute în anul 1994:
,,Din cele spuse răzleț mai târziu, când se mai liniștise, ultimele clipe ale lui Radu au fost de un dramatism pe care nu-l putuse înfrânge nici el (Octavian Stanca, celălalt frate) povestind și noi ascultându-l.
Radu i-a cerut să-mi comunice mesajul pentru Barbu, fiul său. Apoi a dorit să rămână cu Doti câteva clipe, căreia, printre altele i-ar fi spus:
<<Se întâmplă acum un eveniment pe care nu-l vom mai putea comenta, cum le-am comentat pe toate de când suntem împreună>>.
Rămas apoi iarăși cu Tavi, a avut un moment în care revenindu-i puterile și-a mărturisit dorința:
<< Aș vrea să rămân lucid în clipa supremă, să văd ce se petrece dincolo!>>
Cu un efort uimitor a căutat apoi să se ridice din pat și, pentru că l-au părăsit ultimele puteri, s-a prăbușit înapoi și s-a stins din viață.”
din Cronologie – Volumul ,,111 cele mai frumoase poezii”
Doti
Dă-mi la o parte vălul și privește!
Ești primul muritor care mă vezi.
Te-ai furișat în templul meu hoțește
Și-acum, ajuns aici, cunoști și crezi.
Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămânță din străvechiul Amon-ra,
Și-azi când mă pipăi simți cum se contractă,
În trupul meu de piatră, inima.
Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Și lasă-ți palma aspră și pe sâni!
Așa cum stau aici, aproape goală,
Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.
O pulbere de-argint mă împresoară
Și raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum te înfioară
E sângele ce-mi susură prin trunchi.
Când ochii mi-s închiși, ciulesc urechea,
Iar, când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal mi-o urmăresc!
Străinule, intră aici hoțește!
Hoinarule, căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută și citește:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!
Doti și Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu
Citește și Nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.