Evident că într-o societate în care sclavia e considerată o atrocitate, în care liberatea individuală e piatra de temelie conceptuală, nu era eficientă decât o putere care să submineze această libertate din interior.
Prizonieratul s-a mutat exclusiv în minte.
Puterea a operat întotdeauna cu mijloace subliminale și a manipulat cât a putut, nu e nimic nou. Diferența e că acum oamenii par a se aservi de bună voie, fără ca libertatea să le fie afectată, iar starea de sclavie nu mai e una care implică lanțuri palpabile.
Termenul cheie este discernământ captiv.
Sunt ani buni de când în occident s-a răspândit ca o pandemie incapacitatea de a acționa. Stau toți și rumegă ipoteze, trăncănesc ore în șir, dezvoltă teorii, fac scenarii, balansându-se perpetuu între utopii și teorii ale conspirației, incapabili să ia atitudine și să acționeze. Nu doar în ce privește planul deciziilor cu implicații sociale nu se ajunge la act, nici în cel personal nu se acționează. Par toți atinși de o semi-paralizie a voinței.
Captivi în diverse jocuri de societate, în lumi imaginare colective și în mici comunități organizate în jurul a tot ce poate capta interes: artă, idei, distracție, vicii, trăim ca niște somnambuli care nu pot decât contempla realitatea, pasiv, prinși între lumi, pe orbite de care nu se pot desprinde.
E mereu un ecran între oameni și lucruri, chiar și în dialog… pânza freatică a nenumărate ficțiuni, teorii, idei, lecturi, filme inundă spațiul de interferență dintre fiecare și fiecare.
E o formă de captivitate într-o irealitate care pare un sac fără fund.
Cumva, spiritul tribal e reprodus de micile confrerii organizate în jurul unui tip de preocupare.
Cei mai mulți tineri și adulți sunt literalemente prinși în chingi și programați să nu fie în stare să se desprindă din scheme de gândire mai mult sau mai puțin tangente cu adevărul și din rețelele virtuale.
Sunt drogați. Stau literalmente ca drogații în fața unor ecrane. Prinși în mreje fără scăpare. Fetele și femeile își fac și trimit în continuu poze, bărbații trăiesc satisfacția de a câștiga bătălii simulate, fiecare îți trăiește visul într-un mod compulsiv, bolnav, dement… într-o singurătate deplorabilă. Ecranul nu îi apropie pe oameni, îi izolează. Și pe unii de alții, și de ei înșiși, și de realitate.
Sunt și alte droguri. Chimicale. Ce am putut să văd în marile metropole e o demență.
Sunt noile forme de tortură specifice noului tip de sclavie.
Organismul nu poate rezista. O tehnică de a sustrage informație sau de a chinui un om aflat în detenție poate fi și să-i torni pe gât alcool, să îl droghezi.
Polarizarea, în orice cultură e bună, ea fixează punctele cardinale. Nu radicalismul, nu fanatismul, ci pur și simplu polarizarea, complementaritatea. E nevoie de un Nord și de un Sud, de Apus și de Răsărit, de surpriză și continuitate…
Acolo unde dispar reperele reale, apar altele de plastic, în loc. Se reproduce totul artificializat.
Nevoia de stabilitate există, dar omul e nevoit să își schimbe slujba, iubitul, stilul de viață, o dată la câțiva ani, poate și mai des, pentru că ”așa sunt vremurile”. Și atunci se atașează de activități solitare, de hobbiuri, dezvoltă feișuri.
Ar vrea poate să iasă în natură, dar o arde prin cluburi sau pe net, că așa fac toți… Poate n-ar vrea să se drogheze, dar nu poți rezista la un concert în aer liber când toți vomită urlă și nu știu de ei. E un spectacol mult prea deplorabil, ori renunți la genul de activitate (cazul meu) ori te integrezi și te adaptezi și tragi ceva pe nas.
Și când ești veșnic ”high” adică sedat, cum să mai ai o voință redutabilă?
Civilizația se prăbușește din interior, ca și indivizii. De fapt, s-a întâmplat deja. Din momentul în care au apărut dependențele artificiale, a început procesul.
Mai toate sursele de împlinire sunt trucate.
Oamenii se mint că le plac lucruri care nu le plac deloc…
Iar cea mai mare minciună dintre toate, în această paradigmă care exaltă libertățile și drepturile individuale, este discernământul. Ipoteza că ar fi funcțional. Minciuna e că oamenii aleg ceva și sunt conștienți de consecințe.
NU sunt. Nu poți să îți dai consimțământul la propria sclavie și îndobitocire… Dacă știi cum acționează drogurile și spui: n-are nimic, eu aleg să fiu un drogat, consimțământul e viciat, probabil că deja ai luat o primă doză și ești deja dependent.
Dacă ți s-ar spune: uite, o să ai telefon inteligent, o să poți comunica de la distanță cu oricine și o să poți fi în contact non stop cu tot mapamondul, dar asta înseamnă că o să fii atât de solicitat încât n-o să mai ai resurse, timp și stare nici să citești o carte și vei fi nevoit să te conversezi zilnic cu oameni cu care în mod normal vorbeai o dată pe an, parcă nu mai sună atât de bine. Dar nu ți se arată la început decât avantajele, căci așa manipulează puterea. Prin reclamă.
Marile ideologii și utopiile lor ce sunt?
Toate civilizațiile au fost răpuse de oboseală după ce și-au atins veacul de aur. Numai pe teritoriul Iranului actual au explodat și s-au stins vreo 5 civilizații.
Chiar și cele care, aparent, și-au dat duhul prin cucerire. Nu. Roma nu cădea dacă avea forța de a mai crede în idealurile care au ridicat-o. Dispar reperele fundamentale. Nu mai e nimic clar. Slăbește vederea organismului social. Dispar toate normele de care atârnau valorile dominante. Dispare familia. Dispar modelele. Se amestecă toate într-un amalgam relativist. Crește corupția. Oamenii resping răspunderile și cultivă doar auto-satisfacția, invocând libertăți necenzurate… Egoismul devine moneda de schimb în relații. Nu se mai fac copii. A avut și Atena înainte de a cădea epoca ei ”postmodernă”. Se poate numi și cu alte cuvinte: post-progresistă sau post-înfloritoare sau post-evolutivă… Ce vine după evoluție: declinul.
Zarurile sunt deja aruncate.
Culturi mai viguroase și înzestrate cu mai multă voință, aflate în faze mai puțin autodistructive, vor clădi noua civilizație.
În marile metropole în care acum se află doar rămășițele civilizației apusene, fenomenul e limpede.
Lumea nu va fi în scurt timp cucerită de culturi asiatice și africane nu pentru că exponenții lor fac mai mulți copii etc, ci pentru că ei știu ce vor, au niște repere, știu de capul lor, nu sunt veșnic beți sau ”high”, nu trăiesc doar pentru propriile vanități, nu sunt încuiați, nu relaționează doar cu ecranele, își respectă viguros tradițiile și au niște idei limpezi despre viață, nu doar dezbateri și polemici nesfârșite… nu sunt post-post-post.
Sunt aici și acum. E simplu.
Citiți și Omul-de-cauciuc, de aceeași autoare.
