Stelian Tănase și cărțile sale

Pe 17 februarie, STELIAN TĂNASE va împlini 71 de ani. Un om pe care nu am avut onoarea de a-l cunoaște personal, dar pe care am încercat să-l descifrez, atât din cărțile sale, cât și din interviurile pe care i le-am urmărit de-a lungul anilor.

O impresie evidentă: omul este extrem de dificil, dar nu în sensul burghez/ comun al termenului, ci din perspectiva cât se poate de firească a unui scriitor pur sânge, care nu va putea niciodată încăpea confortabil pe un Pat al lui Procust- efigia majorității. Un om cu numeroase dileme, cu o sumedenie de experiențe care l-au marcat încă de timpuriu, dar pe care le-a depășit – atât printr-o neobișnuită capacitate de rezistență interioară, cât și prin pasiunea sa extraordinară (și constantă!), pentru lectură și scris.

S-a definit în ultima vreme drept „mizantrop” și cred că are dreptate, atâta timp cât tot mai mulți dintre noi riscăm să devenim astfel, dezamăgiți de falșii prieteni, dezgustați de o societate pe care o visam cu mulți ani în urmă, altfel decât ceea ce este acum.

O vreme l-am considerat pe Stelian Tănase chiar arogant și mă gândeam să-l elimin din lista mea de prieteni de pe Facebook. Mi-am dat seama că ar fi fost o reacție de puști lipsit de minte. Ulterior, „aroganța” scriitorului mi-a devenit clar că era mai curând o formulă de autoprotejare, a unei persoane care fusese dezamăgită de mult prea multe ori în viață, în condițiile în care la rândul său- Tănase se manifestase cu onestitate și loialitate.

Cu riscul de a enerva pe mulți- cred că Stelian Tănase este cel mai important prozator român al momentului, după cum cred că este și cel mai avizat cunoscător al nostru, în sfera Istoriei comunismului românesc. Pe mine m-au interesat mai mult cărțile sale cu tematică istorică, dar i-am descoperit ulterior și creațiile ficționale, caracterizate printr-o scriitură extrem de vie. Stelian Tănase este un stilist care modelează limba română după plac, ingenios și tragic, fermecător și cinic- niciodată plictisitor.

M-a șocat uneori apetența sa pentru argoul pur. Mărturisesc că nu mi-l imaginam astfel, cu ani în urmă. Dar „gheara leului” este vizibilă și aici, iar rezultatele sunt remarcabile. Pe de altă parte- atunci când scrie o carte cu tematică istorică, Stelian Tănase nu-și abandonează uneltele scriitoricești.

Documentația impresionantă (este unul dintre cei mai buni cunoscători ai arhivelor noastre) este mereu potențată de această forță a prozei sale, care prinde cititorul de guler și-l obligă să nu mai lase lectura, până la final. Oamenii săi trăiesc , se agită, fiecare personalitate are povestea ei de viață sentimentală, amestecul de abjecție și romantism este dozat cu abilitatea unui alchimist. Autorul analizează totul cu o luciditate necruțătoare, care nu are însă nimic de-a face, nici cu rigiditatea, nici cu informațiile seci.

Vibrant, percutant, cu o unică poezie discretă a evidențierii fragilității ființei umane zdrobită ca o gânganie de o Istorie imperturbabilă, scrisul lui Stelian Tănase este aproape imposibil de trecut cu vederea.

Mi se pare că el însuși a migrat în ultima vreme în unele dintre mediile ficționale pe care le-a creat, împrumutându-le câte ceva din demnitatea unui melancolic prin excelență, un pic din forța unei priviri care nu mai crede în miracole, unele tușe ale unei sensibilități uriașe, care are însă oroare absolută de exteriorizări.

Reputatul profesor universitar, specialistul în științe politice, teleastul, analistul politic echilibrat și perspicace, publicistul sclipitor – toate aceste ipostaze s-au topit în postura pe care (de fapt), Stelian Tănase a avut-o dintotdeauna: aceea a omului care nu încetează de a scrie, pentru că nu poate trăi altfel.