Conversația, discuția dintre două sau mai multe persoane ar trebui să constituie o întâlnire a sufletelor. Atunci când aceste suflete, cu amintiri și obiceiuri diferite, se apropie prin mijlocirea cuvintelor, se presupune că are loc nu doar un schimb de păreri și informații. Conversația le schimbă, le transformă, dă naștere la gânduri noi și le deschide noi perspective. Discuțiile au calitatea nu doar să amestece cărțile de joc, ci să și creeze altele noi. Din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna așa. Potențialul conversației nu este actualizat la adevărata sa valoare de către vorbitorii care iau parte la ea.
- Trei tipuri de discurs
În vremurile de demult, așa cum se spune, limba era folosită pentru a-i atrage pe alții să fie de acord și să aplaude. Nu ce trebuia spus conta. Vorbitorul câștiga influență manipulând cuvintele. Retorica era o armă de război care subjugase milioane de inși. Pe urmă, oamenii au început să se distanțeze de acest stil de limbaj din două motive. Odată pentru că l-au considerat un instrument inadecvat pentru redarea exactă a unor reprezentări științifice, obstacol care nu producea decât confunzie, așa plin de analogii și comparații poetice, cum era. Cu alte cuvinte, limbajul retoric a fost echivalat cu idolatrizarea rafinamentului și dorința de a fi cu nasul pe sus.
Interesul crescut pentru științele naturale a fost cel care a dus la schimbarea acestui stil de a vorbi. Comunicarea clară și precisă, fără nici un fel de zorzoane, i-a făcut pe vorbitori să întoarcă spatele magiei și să adopte o atitudine mai științifică față de limbaj. Pe lângă aceasta, au reproșat limbajului retoric că este antidemocratic snob, obscur, incapabil să exprime natura autentică a sentimentelor. Dar claritatea limbajului științific a ajuns să fie atât de mult exagerată, încât acesta s-a transformat în jargon, înțeles doar de către secta inițiaților.
În secolul al XIX-lea s-a impus în Statele Unite un limbaj simplu, care și el a obligat exprimarea pretențioasă să nu mai tiranizeze vorbitorii, cu arsenalul său de afectare și reguli de conivență. Uneori însă acest limbaj simplu de zi cu zi a degenerat, ajungând la respingerea tuturor standardelor și la prețuirea stilului vulgar de a comunica. Dacă limbajul științific a fost asemuit cu alimentația sănătoasă, atunci cel cotidian poate fi echivalentul alimentației fast-food.
-
Trei tipuri de vorbire colocvială
Oamenilor le-a plăcut din totdeauna să devină sclavii a ceea ce considerau ei că era frumos ori seducător. În epoca victoriană, de pildă, scopul discuțiilor era petrecerea agreabilă a timpului. A te bucura de aprecierea, de stima, ba chiar de admirația anturajului constituia scopul primordial. Contactul autentic dintre interlocutori nu prezenta interes. Schimbul de gânduri și opinii vizând iscodirea sensului vieții, de exemplu, era ceva străin victorienilor. Vorbitorii se considerau, ei înșiși, emițători de cunoștințe gata ambalate, promotori ai unei discipline spirituale hibride – un fel de încrucișare a muzicii cu medicina. Erau cu toții experți în arta prezentării orale, preocupați mai mult de corectitudinea exprimării și a pronunției decât de conținutul subiectelor abordate. Prin aceasta, se dedau cu toții unui joc fals: în loc să spună fiecare ce gândea, repetau cu satisfacție formulări la modă sau inventau altele, scurte și spirituale care să exprime strălucit lucruri în care, de fapt, nu credeau.
Conversația spirituală care i-a urmat a avut darul să ridiculizeze această manieră pompoasă de vorbire. Era o un stil de limbaj ce poate fi caracterizat drept masculin, care aborda cu precădere complicate raționamente abstracte ori subiecte privind propria carieră profesională. Convorbirea era adesea împănată cu remarci grosiere, expresii cazone și aluzii sexuale. Notorie a devenit replica scriitorului Charles Lamb dată unui medic care îi recomandase zilnic o plimbare pe burta goală: „A cui burtă?“, a vrut el să știe cu precizie. E drept că acest fel de conversație a salvat omenirea de la intoxicația vorbirii înzorzonate, însă nu se poate spune că noua modalitate era una ideală. De aceea, preluând propria-i frivolitate, poate că nu ar fi exagerat să o comparăm cu imaginea produselor din revistele-catalog ale bucătăriei moderne: îți ia ochii, dar nu se satură, îți trezește apetitul, dar e săracă în substanțe nutritive.
Când femeile au intrat și ele în arenă, schimbând agenda de discuții, s-a dovedit că și viața sentimentală era un subiect la fel de important. Urmarea a fost că nuanțele de brutalitateași agresivitate păreau să se estompeze tot mai mult din vorbirea colocvială. Numai că s-a înregistrat un fenomen similar cu cel manifestat în cazul adoptării dietei vegetariene: deși de acord cu noile standarde, în principiu, prea puțină lume s-a lăsat convinsă să le și aplice în viața de zi cu zi. În deceniul de la sfârșitul secolului trecut s-a încercat și schimbarea subiectelor de discuții prin eliminarea din uz a expresiilor considerate a denota o atitudine rasistă ori sexistă. Tentativa onorabilă de a promova un tip de vorbire „politic corect” reprezenta și ea un fel de cămașă de forță, un fel de presiune cu semn schimbat. Curele de slăbire implică întotdeauna și asumarea unei mari doze de risc.
-
Trei tipuri de conversații amoroase
De-a lungul istoriei, oamenii au mai elaborat și diferite feluri de discuții cu un caracter special: Dialoguri care ar putea fi etichetate drept conversații amoroase. Din punctul de vedere al bărbatului, modalitatea primitivă de a cuceri o femeie era să o impresioneze cu calitățile sale fizice, nu atât prin frumusețe cât prin forță. A-și arăta avuția materială a fost următorul pas. De vorbit, nu trebuia să vorbească prea mult. Nici femeile nu se bazau prea mult pe conversație. Pentru a-i atrage pe bărbați și a-i împiedica apoi să meargă alte femei, cele mai multe dintre ele apelau la virtuțile magiei.
În Europa secolului al XIV-lea a apărut o practică nouă: a face curte sau a curta! Un fel de joc inventat de cavalerii și doamnele ce aparțineau clasei aristocraților. Vorbitorii de ambele sexe, care își petreceau mult timp împreună, au elaborat o adevărată artă a curtizării. Deși era vorba de o activitate reciprocă, rolul activ le era rezervat bărbaților. Tema conversațiilor amoroase era legată mai ales de chestiunea fidelității dintre soți, dar și dintre amanți. Ilustrativă este remarca unuia din cavalerii acelui timp, care într-o împrejurare oarecare a spus: „Sarcina cavalerului este de a face curte tuturor femeilor, fără a-i rămâne fidel niciuneia dintre ele.“ Purtată cu eleganță extremă, cu strălucire chiar, acest tip de conversație devenea deosebit de interesant atunci că aborda probleme esențiale precum idealul și sensul vieții omului pe pământ. Când însă discuția era purtată de seducători de profesie – și aceștia nu erau puțini – convorbirea luneca pe panta minciunilor și a ipocriziei. Ne amintim cu toții filmul ”Legături periculoase”, celebra ecranizare a nu mai puțin celebrului roman al lui Laclos. Acţiunea se petrecea în Franţa între anii 1760-1770.
Dorința partenerilor de a trăi împreună o viață decentă, fără discordie și violență a impus treptat un alt tip de conversație. Dialogul presupunea sinceritate și bunăvoință. Bărbatului i se cerea să țină cont de sentimentele femeii, să-i câștige dragostea acordând atenție calităților sale. Constrângerea și seducția brutală au fost înlocuite cu grija și mai mare pentru folosirii adecvată a artei conversației. Acest nou stil a fost popularizat de un scriitor italian pe nume Stefano Guazzo (1530 -1593) a cărui carte, ”La civil conversazione”, a apărut pentru prima dată în 1574. Volumul a fost repede tradus atât în limba engleză cât și în alte limbi. Din păcate însă, s-a petrecut un fenomen observat și în cazul difuzării altor opere importante: lectura ei a rămas apanajul unei elite. Marea masă a vorbitorilor a continuat să prefere violența deopotrivă în limbaj și în comportament.
Le-a revenit poeților și scriitorilor romantici rolul de a răspândi un alt tip de conversație amoroasă. Inițial însă și acest limbaj era unul violent. Îl cultivau tinerii împotriva bătrânilor, perechile de îndrăgostiți revoltate contra părinților, ateii împotriva clericilor, femeile ce doreau să decidă singure asupra propriilor lor sentimente. Ulterior, valențele insurgente ale acestui tip de limbaj s-au mai atenuat, apropierea dintre sexe a devenit o expresie concretă a iubirii, iar conversația amoroasă a abordat subiecte noi. Pritre acestea suferința a devenit o temă predilectă. Schimbarea de paradigmă era însă indisolubil legată de două aspecte dificile. Pe deoparte, idelizarea femeii de către bărbat, pe de alta, perceperea iubirii ca pe un trăsnet în fața căruia partenerii nu aveau altceva de făcut decât să se plece. Idealizarea însemna că îndrăgostitul nu se simțea obligat să cunoască pe deplin și cu adevărat universul sufletesc al ființei iubite. În aceste condiții, suferința a devenit un fel de condiment indispensabil în orice poveste de dragoste iar neurozele o consecință obișnuită. Viața imita întâmplările din romane și poezii, de unde vorbitorii preluau modele și replici. Multe au fost cărțile de etichetă în care au fost adunate sumedenie de astfel de glume și complimente. Și mai mulți au fost vorbitorii care le-au memorat.
Secolul postromantic pare să nu fi creat modele noi pentru conversații amoroase. Lucrul acesta poate părea paradaxol și parcă aud pe mulți cititori protestând și dorind să ofere exemple care să dovedească tocmai contrariul afirmației mele. Eu însă mă refer aici la modele viabile, care să fie răspândite și adoptate în masă. Ele nu există poate tocmai din cauza invaziei de modele promovate de personalități mass-mediale și adoptate de grupuri relativ restrânse, care fiecare își clamează propriul drept la existență. Mă gândesc la modele oferite de eroi de film precum John Wayne, Humphrey Bogart, Woody Allen etc, etc.
Socrate a asemuit conversația cu arta țesutului. Gândurile purtate de cuvinte intră și ies rând pe rând din pânza închipuită de vorbire, se unesc, se despart, se înoadă, dau naștere la norme după care dispar lăsând loc altor forme de expresie. Discuțiile, cu toate variantele lor, nu sunt doar forme de comunicare, ci și de autotransformare (în bine) dacă dorim asta. Credința mea, naivă poate, este că vorbitorii, noi, oamenii obișnuiți, în loc să așteptăm ca politicienii să îndrepte strâmbătățile lumii (lucru ce poate dura sute de ani) putem schimba lucrurile, mult mai repede, prin simpla alegere a propriului fel de a vorbi. Cultivarea limbajului îngrijit, a rostirii frumoase, atât în scris cât și în vorbire, în împrejurări festive, dar și în viața de zi cu zi ar putea fi o soluție.
Citiți și despre Muza lui Daniel Onaca, aici.
