Cobor pe furiș
în somnul lui Endymion
pe mal haine las fumegânde
o eșarfă, batiste – câteva
apele sunt de stâncă și înot în picioare
zei curioși aruncă în mine violoncele
ca niște cetacee rotunde
noi sori, cincizeci de luni
se nasc dintre buze cu riduri profunde
și-mi spun
Selena, locul tău nu e aici.
*
N-ai să deslegi vreun mister
uitându-te pe gaura cheii
nici ușa de perete n-o da
întoarce încet
fața spre mine,
așa.
foto – canvas print, “Sleepy Lee”, Iris Scott
Citește și Persistența memoriei
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.