„Solenoid”, de Mircea Cărtărescu: Jocul de lumini și umbre

23 Mai, 2024. Mircea Cărtărescu a primit The International Dublin Literary Award, unul dintre cele mai valoroase premii literare din lume.

rima remarcă o constituie ideea de reflexivitate, fragmentarism și autoreferențialitate a autorului în roman. Structurată în patru părți și 51 de capitole, notate cu cifre arabe, cartea („Solenoid”, de Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas”, București, 2017, 858 de pagini) are ca punct de pornire acel jurnal al personajului-narator, cu însemnări despre episoadele de viață trăite nu atât ca acțiuni, cât ca senzații ale ființei, percepții și emoții, toate trecute prin fluxul memoriei și filtrul maturității, mereu reluate și privite din alte unghiuri, de aici fragmentarism al narațiunii și autoreferențialitate. Obiectul gândirii mele este  gândirea mea și lumea mea se identifică cu mintea mea, spune autorul.
În al doilea rând, prezentarea eului, în multiplicitatea și complexitatea percepției de sine, cu ideea de alteritate a spiritului, dezvăluind absconsul abisal, ilustrează ideea dualității ființei. Personajul lui Mircea Cărtărescu are sensibilități legate de creația sa și mărturisește : Mă gândesc răutăcios la celălalt, la autorul de romane, volume de versuri, eseuri, Dumnezeu mai știe ce, desprins de mine, separat de mine ca un siamez printr-o operație intruzivă, traumatizantă … Îl văd, îl știu, îl simt de pe partea cealaltă-a monezii, îl aud prin metalul ei rece ștanțat c-un cap pe-o parte și-o pajură pe cealaltă. Încerc să-i transmit prin ciocănituri ritmate un plan de evadare, al spargerii zidului, al ieșirii din muzeu…. Și vocea auctorială trece la persoana a III-a, vorbind despre unul și același Eu, în varianta alter-ego : Dar el e surd, orb și obtuz, cum e bântuit de blestemata nevoie de glorie…. Este relevantă pentru conturarea profilului psihologic al personajului această madalitate de autoanaliză, ca dintr-un unghi exterior sinelui,  cu maximă sinceritate și obiectivism.
Dar din astfel de considerații pot decurge anumite ambiguități, neclarități, și tatonări, incertitudini sau enigme, cu senzația de straniu. Cunoașterea umană este senzorială, o tactilitate bâjbâitoare spune autorul, sub lumina iradiată și pâlpâită a stelelor, percepute de pe un pat de spital, printr-o cupolă de stică imaginată de mintea febrilă a personajului, ce filtrează mereu realitatea prin porii senzațiilor sale.

Luminozitatea, culorile și transparența lumii. Jocul de lumini și umbre ca un clar-obscur al lumii : În dispensar patul meu era în centrul unei încăperi circulare, cu peretele de-un crem lăptos , peste care pur și simplu se arcuia bolta cerească. De va fi fost vreo cupolă de sticlă între mine și stele (iar acum nu mă mai îndoiesc de asta) , sticla trebuie să fi fost nespus de curată și limpede, practic invizibilă. Câmpul lexical al sticlei , cu termeni ca „transparent, limpede, clar, translucid, diafan, fluorescent”, derivatul „sticlos” sau sinonimul neologic „vitros, a vitrifica”, apoi substantivul „gheață” (transparentă), adaugă lumii percepută de personaj, în ipostazele sale de copil sau de adult, acea notă de luminozitate și transparență, opuse cenușiului, celor noroioase, murdare, sau întunecate, pământii, care dezolează, întristează profund,  sugerând sfârșitul implacabil, neantul, moartea necruțătoare.  Culorile în lumea personajului sunt diferite în funcție de starea sufletească, dar și de intensitatea luminii.

Suspans, paradox, absurd. Paradoxal, Bucureștiul este perceput întins sub stele până la marginea vederii și luminat cum n-a mai fost apoi niciodată, de parcă s-ar fi aprins de la ochii mei ce priveau din umbră, de la fereastră,  ochii mei cafeniu-deschiși ca două lacuri pe-o față palidă și subțire, luminând orașul care le lumina irișii străvezii, cu o multiplicare la infinit a luminii precum în oglinzi paralele.
      Percepții augmentate de sentimentul fricii sub imperiul luminii sau al umbrelor. Frica este sentimentul dominant, în cele mai multe momente. Întunericul poate fi roz sau trandafiriu, în lecturile sale, în Memfis, de exemplu, iar în preventoriul de la Voila este deplin și adânc. Lumina lunii îl sperie pe naratorul-personaj, ea este uneori prea strălucitoare, lumina zilei de toamnă e rece, aerul arde cu lumină rece, oximoronic, mergând la pădure simte diminețile orbitoare, cu lumină, totul pare a fi învăluit în versatilitatea acestora, enigmatic. Trupul se lăsa măturat de soare și de umbre, transfigurat într-un model în tapiseria fără sfârșit a pădurii. Crengile de măr filtrau toate lungimile de undă ale luminii. Crengile de măr erau „transparentizate de soare și întunecate de umbră” ; imaginile conferă un lirism duios textului.
Inserția masivă a livrescului. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ale artei mele – cum sigur le știe celălalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei – , dar în obscuritatea mea mă simt liber și văd de o mie de ori mai acut adevărul.”
       Pentru un scriitor care toată viața lui a citit, după propria mărturisire în roman, aproximativ două sute de cărți pe an, asta însemnând că a avut perioade în care a devorat o carte pe zi, poate chiar la lumina lumânării, spuneam că pentru un astfel de scriitor, trecerea prin nume mari ale culturii umanității, de la matematicieni, fizicieni, biologi la muzicieni, filozofi și filologi se face atât de natural, pe parcursul întregii sale cărți, cu trimiteri la Krishnamurti, la antropozofia lui Rudolf Steiner, la Gurdjieff, Camus sau Thomas Mann, Cantemir, Dante, Lautréamond, Mandelbrot cu șirul său stelar, Bach, Spinoza, Manet, Kant, Dagmar Rotluft, Ostrovski, Kafka, Holderlin, Ethel Lilian Voynich, practic toți scriitorii și filozofii mari ai lumii, pe care nu-i putem înșirui aici. Iar cele 858 de pagini dezvoltă idei în câmpuri semantice de la cel colocvial până la cel academic, incluzând laolaltă, s-ar părea, întreg Dex-ul și volumul de Neologisme ce nu se pot ține în două mâini. Iar lumea lui Mircea Cărtărescu în Solenoid este un tablou in lumini și umbre.
Arta n-are sens dacă nu-i evadare. Dacă nu se naște din disperarea de-a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzică și pictură ce-și fac șederea-n celulă mai suportabilă. Nu vreau să pictez pe peretele coșcovit grădinile Tuileries și nici nu vreau să vopsesc hârdăul din colț în vreo nuanță de roz. (…) Vreau să-mi înțeleg cu luciditate și cinism situația. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea care-i prizonieră în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnității mele , e nevoia mea de căutare -a lumii făgăduite de propria minte, cum parfumul e făgăduința întrolocatului trandafir. Vreau să scriu nu ca un scriitor, fie el și  de geniu, ci cum cânta Efimov, cu un orgoliu nemăsurat și-o imperfecțiune sublimă. El găsise calea, care nu se găsește prin tradiție, ci prin har, căci arta este credință și dacă nu e credință nu e nimic. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ale artei mele – cum sigur le știe celălalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei – , dar în obscuritatea mea mă simt liber și văd de o mie de ori mai acut adevărul. Înțeleg mai bine ca oricine de ce și-a lăsat Efimov vioara să putrezească, de ce Vergiliu și Kafka au vrut să-și transforme capodoperele în cenușă. Fiindcă tăcerea și cenușa sunt căi drepte, pe când muzica și cărțile aruncate în lume sunt rătăciri. Cenușa e soarta finală, oricum, a fiecărei scrieri, de aceea nu voi suferi când și manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte, și cu atât mai puțin un roman: e un plan de evadare. Iar după evadare destinul lui firesc este cenușa. (…) O carte străpunsă, înjunghiată-n grosimea ei de-un pix care să treacă pe partea cealaltă, o scriere perpendiculară pe volumul inextricabil, alcătuit din sute de suprafețe mâzgălite disperat – așa ar fi cartea mea, dacă va fi vreodată: o scriere în adânc, prin foi, și nu împrăștiată pe fețele lor, o scriere nemaivăzută și nemaitrăită vreodată.”
        Scriind, romancierul crede că nimeni nu-i va citi romanul, apoi sesizează, cu sinceritate, că nu-l scrie, de fapt, pentru nimeni, ci doar pentru sine. Romanul apare în 2015, la „Humanitas”, cu /fără o prefață, nu știm, s-ar părea, fără acele referințe cu care suntem obișnuiți. Eu am cumpărat un exemplar din ediția a III-a,  2017, aceeași editură, fără prefață. Gabriel Liiceanu semnează pe coperta a IV-a a acestei ediții câteva cuvinte. Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită „Eu am citit „Solenoid”. E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.
       Sensul romanului : dacă teseractul reprezintă pentru cub ceea ce cubul reprezintă pentru pătrat, după cum spune autorul, preocupat de a patra dimensiune a universului, tot așa „Solenoid” reprezintă pentru roman ceea ce reprezintă romanul pentru povestire.
Teseractul, sau hipercubul, e dâra lăsată de-un cub ce se mișcă într-a patra dimensiune, perpendicular pe lumea noastră, așa cum glisarea unui pătrat într-a treia dimensiune generează cubul. E o figură geometrică total abstractă și neintuitivă, un cub cu șaisprezece colțuri, treizeci și două de laturi, douăzeci și patru de fețe și un hipervolum limitat de opt volume. Nu putem vizualiza un astfel de obiect prin simpla putere a simțurilor și-a rațiunii, căci ele sunt instrumente create de o lume tridimensională (…) Un teseract e un obiect de contemplare și meditație, un vehicul spre ținuturile înalte pe care mintea noastră le caută cu febrilitate și dor dintotdeauna.

Despre premiul

The International Dublin Literary Award

Citiți și Sunt un om liber, cu pretenții afectate grav…