simple favoruri
mă chema să-mi citească ce-a scris
și-l ascultam în grabă de parcă-i făceam
o favoare (hatâr, mă corectează
dicționarul făcut ferfeniță)
nici loc nu era coborâse din pereți pe podea
biblioteca, ah, ce mai scuză
aștepta, desigur, o vorbă bună
o încuviințare, de cele mai multe ori
mă lovea zgârcenia, ca și cum
nu era de ajuns graba
apoi auzeam de pe hol cum dădea
telefon la prieteni, le citea, dumnezeu
știe dacă îl auzeau bine, cu toate că
avea ce să spună și o făcea cu dicție și of,
încât azi se strânge inima-n mine și
pun mâna pe cuvinte să dau de-azvârlita
în râu
apa curge
cuminte
în sus
foto sursa
***
carnasier în delir privirile lui
mă devorau le-am lăsat
să o facă
c-ar fi două clavicule
de fluture am crezut la-nceput
le puteam frânge doar
strângând puțin ochii dar n-a fost
să fie așa castelana
poartă la brâu șiragul zilelor
în care n-a fost privită… Citește și ecart
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.