Și binele vine când nu te-aștepți! Nu doar nenorocirile vin pe nepusă masă în viața noastră, bucuriile tot așa vin. E nevoie doar de prezență, de spirit de observație și de grijă. Iar tot ce trebuie să pierdem, vreodată, este timpul!
Timpul nu așteaptă nicăieri, pe nimeni, fiindcă n-are timp, este timp și de-aia trece. Trece printre degetele și pletele noastre, peste pielea noastră, pe unde lasă niște urme vizibile, iar dacă ne oprim, cât să stăm doar puțin și să ne privim în oglindă, înțelegem atât de clar expresia “ce-am avut și ce-am pierdut.”
Timp am avut, din belșug! Am avut și l-am pierdut. Ca pe rapid în gară! S-a dus. Dar cu ceva tot ne-am ales: cu regrete! Ah, și nu suntem chiar singuri, avem orgoliu – este în întregime și la locul lui, neîmbătrânit și parcă mai prezent ca niciodată. Ne râde-n față: “ce-i, fraiere, ce-ai crezut, hm?”
Uneori, în schimb, trăim ca și cum timpul stă pe loc. Da, știu! Foarte rar ni se întâmplă asta – cel puțin mie, atunci când iubim. Unii iubesc non stop, am înțeles. Nu știu, dar eu foarte rar am avut norocul ăsta în viață. Nu de mediul înconjurător e vorba, desigur! Ci de mediul inimii! Da… unde odată ce-ai pătruns, paradoxal, 4 ore cu omul iubit, se simt ca 4 minute, parcă. S-a zis și s-a demonstrat. Nu știu teoria și nici formula, dar știu cum se simte relativitatea asta! Știu cum este să n-ai habar cum trece vreme, să nu știi când se face seară, când se face iarăși luni sau deja toamnă, dar să nu treacă de pomană, ci cu sens, să iubești și să fii iubit. Și mai știu că, toate, dar absolut toate îți sunt de prisos, dacă măcar o singură dată n-ai simțit iubirea, cu adevărat, în reciprocitatea ei.
Nu poți iubi pentru doi, să fim serioși, când vorbim de un cuplu, darămite pe toată lumea. Poți să-i respecți pe toți, să fii cuviincios cu toți, bun, empatic, mărinimos etc și nici toate acestea nu poți să fii, cu toți, darămite să-i iubești. Ce simplu e de zis! Dar să dăm Cezarului ce-i a lui, iar lui Dumnezeu la fel, că am spus-o și o mai spun: suntem fiii Lui, toți, dar să nu ne mai credem niciunul vrednic de comparat cu Isus, fiindcă nici la unghia mică de la picior nu-i vom putea ajunge vreodată.
EL, i-a iubit pe toți, deși, pe el nu l-au iubit, e adevărat. Însă, nu despre asta-i vorba, ci despre numărul DOI, voi doi, noi doi, despre faptul că “va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa, și cei doi vor fi un singur trup.” Și unde-s doi, cu adevărat, puterea crește, trăinicia își face casă și umerii devin 4 stâlpi de susținere a propriilor valori, credințe, năzuințe, vise și împliniri. Altfel, tot ce ai și nu ai cu cine să împarți, devine inutil, devine timp pierdut.
“Las copiilor”, ne spunem întru proprie amăgire. Lasă, omule, lasă! Dar inima ta n-ai cui s-o lași, e cu tine la purtător, oriunde te-ai duce și o auzi cum te întreabă non-stop , “pe mine cui mă lași…”, doar tu o auzi, până la ultima bătaie a ei!
De foarte de dimineață mă gândeam cum viața ți se poate schimba sau chiar curma, într-o clipă. Dar nu moartea, în sinea ei, mă înspăimântă, ci cum se poate muri… Și e groaznic, și mai ales posibil! M-am blocat la imaginea aia, a omului care azi este întreg și plin de viață și mâine se pomenește rămas invalid, sau ciung, orb, surd etc. Cum ar fi, dacă ar fi? Cine, și mai ales, cât timp, i-ar rămâne aproape? Foarte aproape. Aproape de bătăile inimii sale și de neputințele lui. Greu răspuns, grea temă! Însă, ne place sau nu, acolo-i iubirea toată! Toată. Ne rușinăm de propria goliciune, la fel cum n-o acceptam nici pe cea a adevărului, gol-goluț, dar pe care îl preferăm minciunii frumos spuse…
Și pe urmă, m-am uitat iar în oglindă, plină de recunoștință pentru tot ce am, dar mai ales pentru tot ce sunt! Și apoi, încă o dată, m-am uitat și m-am întors pe dos să mă uit la propriile fire cu care am cusut, am legat tot ce era rupt pe-acolo si mi-a plăcut ce-am văzut. Era cursul vieții mele, ajurat frumos, de care nu mă rușinez, dimpotrivă, mi-l privesc cu multă admiratie. Exact așa cum mă uitam la bucata aia de etamină albă, pe care am învățat să-mpung cu acul când eram copilă. “Să fie lucru frumos și pe față și pe dos”, așa ne-au învățat la gospodărie.
Și acum, nu știu datorită căror întâmplări zâmbesc mai tare, a faptului că devin ușor nostalgică gândindu-mă că, de teama notelor mici, m-am silit prin școală să tocesc și că încă mai am sechele, că oricum m-aș suci matematica și fizica îmi suflă-n ceafă, ori că am înțeles pentru a nu știu câta oară că, fără chimia inimilor, reacțiile unei împletiri frumoase și a unei bune conviețuiri între doi oameni, nu se pot produce.
Deci, în concluzie, între doi oameni, ca să “devină un trup”, este nevoie nu doar de chimie, și deschid o paranteză, ci și de matematică, fizică, arta cu toate ale ei, biologie, anatomie, tehnologie, o limbă în care ambii comunică foarte bine, și las paranteza deschisă, fiindcă sunt de înșirat multe altele.
Citește și E vreemea semănatului
