Semnul ce-ți las
e o fereastră deschisă invers
în piept
ca o ieșire în caz de urgență
O să-l vezi, iar de nu, condamnat într-o țară străină
vei fi
la grea iubire – ce penitență, alta,
ai închipui?!
Va fi pe viață sau pe niciodată și duse corăbii împletite din coaste
și capilare-n revers
căuta-vor fără să vrei, fără să știi
semnul din pletele sângerii, copilul
în roșu imers.
Asemeni nebunului bătrân înțelept
întors mereu către sine
purta-vei pe degetul drept
opal de fum filigranat, montat în regret, iar ochii
muguri albi îți vor fi
cuib de hulubi
sub streașina unui alt univers.
foto tumblr.com
Citește și Suflet de copil
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.