Secretul de a nu cădea niciodată este de a sta tot timpul așezat.
Dar cine poate face asta? Cine s-ar putea abține să nu se ridice măcar din curiozitate și măcar din grumaz, ca o nevăstuică, ca să vadă dincolo de gard? Hmm, adevăr sau provocare sau punere la încercare?
Adevărul este că a fi om așezat, nu are aici semnificația de a fi așezat la casa lui, cum vine altă vorbă… Aici, are sensul de altfel de așezământ al omului, are sensul acela de a se pune cu temei undeva un om (din punct de vedere al educației, al manierelor, al bunului simț, al grijii față de tot ce-l înconjoară, să fie omul potrivit la locul potrivit, adică așezat). Acel om, dacă vreți, care posedă toate dotările necesare care-l fac om cu adevărat și care are inclusiv mobilier pentru creier (acel organ care nu ar trebui să fie deloc decorativ, ci pus din greu la treabă) … deci are scaun la cap (om cu scaun la cap), când gândește cu el și prin analogie mai are și pat la cap (n.n. om cu pat la cap – un fel de expresie neologistă, dacă-mi este permis) pentru atunci când omul se respectă, timp în care se odihnește, iar creierul se reface. Ceilalți, neașezații, au doar scaun…
Stai jos, n-ai unde să cazi, logic. Dar să nu ignorăm efecte adverse ale șederii noastre îndelungate, care sunt destul de multe, dar dintre care amintesc: sedentarismul, care duce inevitabil la fundul lățit, anchilozarea, cu amorțirea oaselor și lipsa apetitului pentru mișcare, uneori chiar moartea. Indiferent de cum ți-ai petrece acest timp șezând, că e de nevoie, obligații de serviciu sau că ți-l irosești efectiv privind toată ziua în puncte fixe fără sens, meditând la nemurirea sufletului or cugetând asupra anumitor sintagme shakespeariene, nisipul din clepsidră tot așa se scurge, pe spinarea ta curbată de la atâta stat, pe delăsarea ta, pe amânarea ridicării tale pentru altădată… un alt mâine, o altă zi de luni, alt an… Cum ești tentat să te ridici, cum parcă apar și riscurile: ba te împiedici, ba trosnește un os când vrei să te pui la verticală, ba simți că trăiești și parcă nu mai știi cum și ce să faci și parcă tot mai bine-i să stai jos… Cine a zis că e ușor? Dar cine a zis că ar fi imposibil?
Provocarea nu este nimic altceva decât viața însăși. Așa este viața, mereu provocatoare, e ca o femeie care indiferent de starea vremii sau de anotimp, ea are acel ceva, care te incită. Este o necunoscută despre care vrei să afli cât mai multe, să o cunoști cât mai bine, s-o rezolvi, matematic vorbind, să-i înveți plusurile și minusurile ca să poți să i te dăruiești în cea mai bună variantă a ta, astfel încât tu s-o surprinzi mai mult decât o face ea… s-o explorezi, s-o guști, s-o miroși, s-o umpli cu frumos și bine. Aceștia sunt oamenii care acceptă provocarea cea mai mare a vieții, aceea de a o trăi. Toți mor, puțini știu să trăiască! Cei provocați sunt nimeni alții decât acei oameni care cad… dornici de cunoaștere, de evoluție, temerarii care nu se opresc la căzătură, ci vor să afle ce se întâmplă după, iar pentru asta e nevoie să se ridice iar și iar. Stabilitatea unui plan drept, să-i zicem scaun cu patru picioare, poate fi tentantă și sigură inclusiv pentru persoane de până la 120 de kg, dar viața nu se rezumă la a avea ci necesită a fi acut. Viața nu poate fi doar drum întins și drept de străbătut, ci mai are și hopuri. Un drum fără opreliști în viață, casă, haine și hrană și să nu duci lipsuri de nimic, sunt de ajuns ca să ai, dar ca să fii, trebuie să ai ce povesti. Iar poveștile frumoase, pline de suspans, aventură, adrenalină, cu personaje care mai de care și decoruri de basm, nu s-au putut trăi niciodată, nici povesti și nici scrie, fără suișuri și coborâșuri.
Știu că cei mai mulți dintre noi arată acuzator către cei care prin ceea ce fac ei, zic, scriu, expun, arată, sugerează, care motivează pozitiv prin orice fel, perimetrul din imediata lor apropiere, în oricare mediu ar fi acesta, on sau offline. De ce, oare, au această tendință? Cu ce anume deranjează acești oameni, fiindcă eu, una, zău dacă înțeleg! Adică, să fim serioși, cred că acesta ar fi răul cel mai mic, la care ne-am expune și de care ne-am putea împiedica, atunci când cutezăm să ne ridicăm de pe acel plan drept, acel scaun stabil la un moment dat. Tot ce s-ar putea întâmpla atunci, ar fi un moment de revelație, de deșteptare, trezirea noastră de a vrea să părăsim zona aceea de confort, în care eram convinși că nu ni se poate întâmpla nimic care să ne dezechilibreze poziția, relativ sigură. Posibil să fie așa, însă cum ar fi fost astăzi, fără mușcătura din fructul interzis? Sau mai bine zis, am mai fi fost? Oare, păcatul originar nu făcea parte tot din planul mântuirii? Oare, nu s-a întâmplat și atunci ceea ce trebuia să se întâmple și oricum nimeni nu s-ar fi putut împotrivi acelei întâmplări? Oare, nu ni s-a dat să încălcăm porunca, tocmai ca să înțelegem viața și esența ei… ?
Mă întreb și eu ca să nu tac… Dacă mă făceam filozof, acum tăceam , da nu-s! Sunt doar o biată dătătoare de păreri, păreoloagă, ceea ce și fac acum. Îmi dau cu părerea, că sunt fată bună, nu fac excese numai nu pot tașe din gură, circulă pe social media, un moto. Hahah! Fiindcă tocmai în asta constă paradoxul: voi fi eu așezată, dar și julită peste tot de viață sunt, fiindcă nimic nu mă poate ține vreodată, legată de scaun!
De-asta zic că nu înțeleg de ce ne deranjează cei care au ceva frumos de spus, de ce-i considerăm penibili, depășiți, pe cei care încurajează, care-și pun viața pe tapet, fiindcă au ars niște etape din ea în urma cărora nu s-au ales doar cu scrum ci și cu niște învățăminte, din care ei știu că pot împărtăși altora, atât cât să le fie cald avertisment, nimic altceva. De ce-i hulim pe făcătorii de pace și pe cântăreții iubirii și de ce ne plictisesc și ne bruiază ei? Îi caricaturizăm pe cei sensibili, iubitori de natură, de ființe, de cer, de mare, fiindcă ne obosesc cu atâtea îndemnuri savante de atotștiutori, de trăit clipele care oricum trec, de privit la nori și stele, de mirosit iarbă sau fânul cosit… Nu? Mare deranj pe capul nostru! În schimb, ridicăm prostia cu ușurință pe podium, alături de violență și de bășcălie și pe necuratu îl pomenim fără sfială. Repet: cu cea mai mare ușurință facem asta!
Când elogiezi frumosul, nu ești depășit, doar că din eroare, n-ai nimerit într-o zonă cu poprul tău. Dar muți locul, chimbi norocul! Iubitorii de frumos autentic, sub toate formele lui, nu vor fi niciodată nici penibili, nici depășiți și nici vulgari. Și oricâte degete s-ar îndrepta către ei, aceștia nu se vor simți nicio clipă împovărați de alegerile lor, ba chiar și le mărturisesc fără opreliști, indiferent cum: prin vers, muzică, literatură, film, artă, fotografie, dans sau … un gând. Ei nu se străduiesc să fie așa pentru nimeni, fiindcă ei sunt pur și simplu așa deja, pentru ei, în primul rând. Așa simt, așa trăiesc și nu așteaptă confirmări din partea nimănui. Inclusiv simțul umorului, oricât de ascuțit ar fi la acești oameni, nu deranjează. La ei nu poate fi vorba de vulgaritate ci doar de umor fin, de calitate și de cele mai multe ori, de autoironie. Doar un om de o calitate superioară are capacitatea de a râde de el însuși. Este o calitate pe care nu mulți o au, aceea de a putea face haz de necaz, de a râde de propriile belele, ceea ce te poate salva în multe situații. Sunt acei oameni pe care îți vine să-i iei în brațe și să-i pupi.
Cunoașteți sentimentul? Vă doresc să-l cunoașteți… Ei sunt oamenii reali, a căror apariție în online este pur și simplu identică cu cea din offline, dacă puteți crede așa ceva. Daa… Chiar există și astfel de oameni! Ei sunt autentici, originali, nu creează niciun disconfort nimănui și din cauza asta nici nu le pasă cum îi vor percepe alții, iar ultima lor grijă este să impresioneze cu felul lor de-a fi. Mai exact, ei sunt aidoma florilor perene. N-au decât să înflorească iar și iar și iar, pentru că asta le e menirea. Unii, prin trecerea lor le observă, le admiră, se bucură de prezența lor, alții trec nepăsători pe lângă și toată grija lor se rezumă la a nu se stropi pe haine, cu apa bălților pe lângă care trec. Pe curând, dragilor, le spun lor tacit, florile, oamenii-flori, până la următoare înflorire sau rămas bun!
Acești oameni dacă au o părere, ți-o spun direct, în față. Te privesc în ochi și ți-o spun ție. Nu altora și nu înapoia ta. Că te doare mai mult sau mai puțin sau te bucură ceea ce auzi, asta depinde numai de capacitatea ta de a suporta adevărul crunt și de multe ori dureros. Nici asta nu e ușor și nu de puține ori, preferăm minciunile, care sunt mai calde și ne plac mai mult, decît răceala unui adevăr tăios, din păcate.
În sens opus, vă puteți imagina din ce aluat pot fi făcuți ipocriții? Există și ipocriți, la fel cum există și flori din plastic.
Oh, dar denumirea de aluat este eronat atribuită lor, fiindcă acest cuvânt e sfânt. Din aluat, în primul rând se plămădește pâinea noastră cea de toate zilele, apoi derivatele. De-aici și sfințenia! Ipocriții sunt făcuți din niște combinații de substanțe nocive, amestecate cu făina humei lor din care provin. Sunt acei oameni care-ți spun cu ușurință te iubesc și îți trântesc ușa în nas la fel de ușor. Ei sunt cei care strigă în gura mare omorâți-l și primii care aruncă cu piatra. Ei sunt cei care-ți oferă complimente gratuite și răutățile tot așa. Ipocriții stau scai de tine până-ți pătrund în suflet, de unde vor să se înfrupte cu nectarul tău, să se împodobească cu sclipirea ta interioară, să-și coloreze viața lor cu nuanțele tale.
Însă tot ei se îneacă cu preadulcele tău, insuportabil pentru ei, se ard de la atâta lumină, și nu reușesc să-și depășească stadiul de a trăi monocrom, sau cel mult în tonuri de alb-negru, maxim gri. Aceștia au râsul cel mai strident și descreierat când vine vorba de a-l cataloga pe altul vulnerabil, romantic, cald, sau delicat, fiindcă este degradant din punctul lor îngust de vedere să fii așa. Cu alte cuvinte, s-ar face de minune în lumea lor maaare dacă, Doamne ferește, ar fi așa și atunci, ca să rămână agreați acolo printre ceilalți, aleg să apese fără sfială nu doar din taste ci și din gură, pe p și u și l și a, de exemplu, fiindcă asta le este cel mai la îndemână, este scuza pentru prostie, pentru atunci cînd n-au replică, pentru neinformare, pentru simplu fapt că doar atâta pot și pentru că asta înseamnă pentru ei a fi mare. Numai că acest mare, din nefericire pentru ei, nu va sta niciodată pe lângă substantivul om, în cazul lor, ci cel mult pe lângă forma lui negativă, de neom, din păcate…
Iar pentru punerea la încercare, vă recomand următorul truc: Ți se pare că un om are merite? Pune-i piedici la tot ce năzuiește, la tot ce face. Dacă meritul lui este real, va știi să înfrângă și să ocolească piedicile.
În rest, niciodată să nu vă rușinați să fiți, buni, frumoși, dulci și calzi. Fiți iubire!
Citiți și Pune mersul pe pauză și zboară!
