A fost o vreme când, la curtea șahului Persiei, artiștii chinezii și cei japonezi se certau unii cu alții, fiecare dintre cele două grupuri susținând că ei erau cei mai pricepuți. Ca să pună capăt disputei, șahul a organizat o dezbatere publică în timpul căreia cele două partide să-și poată susține cauza cu argumente. Chinezii au vorbit mult, invocând fapte istorice, artiști celebri, nume de opere cunoscute, aprecierile unor cunoscători într-ale artei și câte și mai câte. Japonezii au ascultat, fără să intervină nici măcar o singură dată în discuție.
Când li s-a dat și lor cuvântul s-au scuzat respectuos și au părăsit adunarea. Socotind că acea înfruntare nu le dăduse totală satisfacție, chinezii i-au propus șahului să organizeze o competiție în care cele două echipe să-și demonstreze talentul în mod practic.
Șahului i-a plăcut ideea așa că a poruncit imediat ca, în acest scop, să fie pregătite două încăperi: una pentru artiștii chinezi, alta pentru cei japonezi. Curtenii i-au îndeplinit voința și iată că, în câteva zile, cele două camere le stăteau la dispoziție. Era, de fapt o singură încăpere, însă foarte mare – un salon, s-ar putea spune – despărțită de o draperie groasă.
Fiecare zonă însă avea intrare separată, așa că cele două arătau ca și cum ar fi fost vorba de camere diferite. Artiștii au fost chemați în fața tronului și li s-au adus la cunoștință termenii și condițiile întrecerii. Pe urmă cele două echipe s-au pus pe treabă.
Daniel Onaca
Chinezii le-au cerut supraveghetorilor să li se aducă sumedenie de pensule, cerneluri și culori de toate culorile și nuanțele. Japonezii s-au adunat separeul lor și s-au apucat să spele și să văruiască unul din pereți. În timp ce artiștii chinezi născoceau cele mai sofisticate și mai strălucitoare figuri, concurenții lor făceau mereu unul și același lucru: zugrăveau și lustruiau peretele alb. În cele din urmă acel perete a ajuns să strălucească atât de intens încât abia se mai putea uita cineva la el. Și iată că veni și ziua cea mare! Ziua în care șahul urma să privească cele două opere de artă și să dea verdictul.
Reprezentanții chinezilor au bătut cu degetele în tamburul lor festiv iar slujitorii șahului făcură pârtie pentru ca stăpânul să intre în atelier. Acesta a pășit înăuntru, și-a rotit privirea, și-a lăsat capul pe spate, s-a apropiat de peretele acoperit de figuri, s-a depărtat din nou…
Nu a scos niciun cuvânt dar, din expresia chipului său, se vedea limpede că îi plăcea ceea ce vedea. După ce s-a săturat de privit acea frescă, șahul s-a întors spre draperia despărțitoare. A făcut un semn și draperia fu dată în lături. Ceea ce s-a arătat privirii sale uimite nu poate fi descris în cuvinte.
Totul era o lume de poveste care parcă te atrăgea să o cuprinzi, dar ale cărei detalii nu puteau fi atinse. Figurile și ornamentele din pictura chinezilor se oglindeau și sclipeau pe peretele strălucitor din camera artiștilor japonezi într-un asemenea fel încât ai fi zis că erau vii.
Umbrele privitorilor pe suprafața ce părea translucidă, creau impresia unor siluete mișcându-se într-un cadru psihedelic. Șahul, împreună cu toată suita lui a fost de părere că arta japonezilor era superioară operei realizate de chinezi.
Pe căi ocolite, s-a auzit mai târziu că maeștrii Imperiului de Mijloc au fost nemulțumiți și de aprecierea șahului și de felul cum japonezii și-au adjudecat titlul de câștigători, dar… se știe că, întotdeauna, cel care pierde, are o scuză. De partea lui, înțeleptul Rumi a spus că arta japonezilor seamănă cu învățătura sufiștilor, care nu deslușesc tainele vieții buchisind tomuri de filosofie, ci șlefuindu-și dragostea, zi de zi, pentru a o face să strălucească precum oglinda.
Fie ca strălucirea dragostei să se păstreze și în noul an, în inima fiecăruia dintre dumneavoastră!
Citiți și Cioara și fiii ei
