Ar trebui să trecem Ziua Scrisului de mână între sărbătorile religioase din fiecare an, ca să nu ne îndepărtăm definitiv de arta aceasta a contaminării materiale dintre gând și forma pe care el o capătă pe foaia albă. Căci se vede clar că vremea lui a trecut, iar a scrie astăzi de mână a devenit desuet… Telefonul mobil cu sistem Android a luat într-atât de mult locul scrisului de mână, încât industria de hârtie ar putea foarte bine să dea faliment, nu-i așa? Notițe scriem pe telefon, gândurile le trimitem în virtual pe WhatsApp și alte aplicații.
Mai țineți mine ce spunea Albert Einstein: „Îmi e teamă de ziua când tehnologia va înlocui interacțiunea umană. Lumea va avea o generație de IDIOȚI….” Cu siguranță știa el ce știa. Probabil că dacă ar mai fi trăit, ar fi fost șocat de viteza cu care se schimbă tehnologia și, odată cu ea, umanitatea. Ce drum către dezastru, deschis din dorința de a scurta cât mai mult timpul, de a oferi cât mai mult confort omului, dar ce catastrofă psihologică și socială determină această modă! Ireversibilă. Urmează epoca inteligenței artificiale, peronul pe partea dreaptă în stația către imbecilizare.
Asta se vrea. Omenirea e mult mai ușor de condus în formula analfabeților funcționali. Zero inteligență, zero emoții, zero sentimente, zero implicare… strategiile de management pălesc în fața tehnologiei și e doar începutul…
Manuscris aparținând lui Albert Einstein
Vi-l puteți imagina pe Eminescu trimițând scrisoarea aceasta prin WhatsApp? Veți spune că sunt anacronică. Așa este. Dar eu mi-l mai pot imagina (încă) la masa de scris, transpirat, cu mâinile căutând febrile să aștearnă pe foaie tot ceea ce îl umplea sufletește, în valuri imense. Fiecare cuvânt cântărea în aur de 24 de carate, pentru că destinatarul era viu și el, dincolo de timp și spațiu, și aștepta cu înfrigurare să-i simtă mirosul și trăirea la modul fizic, emanând din hârtia împachetată cu spiritul, cu sufletul și cu mâinile tremurânde. Cu imaginația vibrând întreagă și concentrarea până la limita supraumanului. Cu toată energia îndreptată către ființa iubită.
Din luna lui Iunie 1882.
A plâns scriind-o.
Îngerul meu blond,
Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.
Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea
lui Emin
1888
Sau poate pe Regina Maria, ocupată cu treburile țării, notând în faimosul jurnal gânduri apăsătoare?
„Atâtea gânduri mi s-au îngrămădit în minte, atâtea gânduri personale asupra lucrurilor, dar nu am timp să le scriu pe toate. Viața mea este ocupată, totuși, va fi poate interesant, într-o zi, pentru mine și pentru alții să mă uit în urmă și să văd ce am simțit aparte în fiecare oră a vieții mele ca regină și ca femeie”.
Rămâne, deci, întrebarea: Scrisul de mână, pro sau contra?
Rămâne ca fiecare dintre noi să hotărâm pentru sine, dacă vom mai fi capabili să ne desprindem de tehnologie sau nu. Uneori, ceea ce ni se pare nouă devreme poate fi prea târziu, căci e greu de luptat cu automatismele. Cu adicțiile și mai greu. În fața tuturor bolilor care ne amenință din toate părțile, scrisul de mână e gratuit, creierul la care este conectat e gratuit, imaginația noastră ni se oferă în fiecare zi cu generozitate… Medicamentele și tratamentele costă din ce în ce mai mult. Atrofierea ființei noastre inteligente, sensibile, creatoare e pierderea cea mai mare în fața căreia putem veni cu soluții atât de simple și atât de eficiente.
Cred că mai e timp să ne reluăm bunul obicei de a scrie de mână. E adevărat, avem nevoie de instrumente, dar un exercițiu de concentrare, de efort intelectual autentic, de estetică și de îndemânare caligrafică nu ne-ar strica. Măcar o dată pe an, de Paște sau de Crăciun. O felicitare, o scrisoare de recunoștință sau, de ce nu, haideți să începem un jurnal…
