Scarlatti, un leu alb

De ce ne-ar interesa, oare, și cine ar mai citi astăzi un articol despre Scarlatti?! Dar despre leul alb, păstrat cu respect și privit ca animal divin de triburile locale din Timbavati?! Frumusețea neobișnuită, raritatea, un clopoțel avertizând că ambii sunt specii aproape dispărute ar putea fi tot atâtea răspunsuri…

Orice pian care se respectă știe cine a fost Domenico Scarlatti. L-am întrebat astăzi pe unul și iată ce mi-a spus c-a aflat (printre multe altele) de la stră-străbunicul său clavecin:

*

Domenico Scarlatti, cel de-al șaselea copil al celebrului, la acea vreme, compozitor Alessandro Scarlatti, a fost un prolific compozitor, fiind cel mai bine cunoscut pentru cele 555 de sonate, faimoase lucrări considerate o culme a muzicii baroce pentru clavecin.

Pe parcursul carierei sale, Domenico a fost angajat de diverși membri ai regalității și nobilimii europene din Italia, Spania și Portugalia. Stilul său era unul neobișnuit și inovator, caracterizat adesea prin armonii surprinzătoare care au reprezentat o abatere majoră de la armoniile previzibile ale muzicii pentru clavecin compuse până la el. Utilizarea inovatoare a armoniei și ornamentația muzicală complexă care necesitau din partea interpretului virtuozitate și precizie, au contribuit la deschiderea drumului pentru lucrările unor compozitori precum Beethoven, Listz și Chopin.

Domenico Scarlatti (26 octombrie 1685, Napoli, Italia – 23 iulie 1757,Madrid, Spania) – portret de Domingo Antonio Velasco

Un fapt interesant care spune ceva despre intensitatea muzicală a epocii, este acela că s-a născut în același an cu Johann Sebastian Bach și cu Georg Friedrich Händel.

**

Activitatea creatoare a lui Domenico Scarlatti a început în orașul său natal – Neapole, pe aceleași coordonate componistice care îi aduseseră, deja, faimă tatălui său: teatrul musical.

Tânărul care avea deja un angajament ca organist la doar 15 ani și-a văzut primele opere montate la vârsta de 18, a preluat apoi atribuțiile lui Alessandro Scarlatti la Roma, ocupându-se de activitatea muzicală patronată de fosta regină a Poloniei, Maria Casimira, aflată în exil în Cetatea eternă… acolo a scris mai multe opere pentru teatrul privat al acesteia și s-a întâlnit cu compozitori contemporani precum Thomas Roseingrave și Georg Händel cu care a legat o faimoasă prietenie. Iată că nu s-au născut întâmplător în același an 🙂

Documentele vremii spun că atât Händel, cât și Scarlatti au fost invitați să cânte la palatul cardinalului Ottoboni, pentru a pune la încercare abilitățile celor doi tineri compozitori. Händel era deja consacrat. Când abilitățile de clavecin ale lui Domenico au fost considerate mai bune decât ale lui Händel, popularitatea lui a crescut. Cu toate acestea, când a venit vorba de cântatul la orgă, Händel a fost considerat mult mai bun.

***

A petrecut mai bine de 20 de ani ca director muzical (sau maestro di cappella) pentru regina Maria Luisa a Spaniei, perioadă în care a scris multe dintre faimoasele sale sonate pentru clavecin, iar timp de cinci ani a fost maestro di cappella la Cappella Giulia din Vatican.

Una dintre cele mai importante slujbe ale cariei sale a fost cea de la Lisabona deoarece i-a permis să predea muzică în familia regală portugheză. A devenit directorul muzical al regelui Ioan al V-lea al Portugaliei, precum și maestru de muzică al fratelui mai mic al regelui, Don Antonio, și al prințesei Maria Bárbara de Bragança, viitoarea sa patroană.

****

O schimbare majoră în viața lui Scarlatti a avut loc când tatăl său a murit (1725); în 1728 a făcut ultima sa vizită în Italia pentru a se căsători, la vârsta neobișnuit de târzie de 43 de ani, cu o tânără romană, Maria Caterina Gentili, cu care a avut șase copii (alți patru s-au născut din a doua sa căsătorie, cu spaniola Anastasia Maxarti Ximenes); tot în 1728, eleva sa Maria Bárbara s-a căsătorit cu prințul moștenitor spaniol, viitorul Ferdinand al VI-lea, iar Scarlatti a urmat perechea regală în Spania unde avea să rămână până la sfârșitul vieții.

Domenico Scarlatti a fost foarte apreciat pentru contribuțiile sale la dezvoltarea tradițiilor muzicale spaniole și portugheze, așa cum aflăm din biografia lui, scrisă de către Ralph Kirkpatrick:

„Această muzică variază de la curtoazie la sălbăticie, de la o urbanitate aproape sacadată la o violență acidă. Veselia sa este cu atât mai intensă cu cât are o nuanță de tragedie. Momentele sale de melancolie meditativă sunt uneori copleșite de un val de pasiune lirică extrovertită. El a exprimat în mod deosebit acea parte a vieții sale care a fost trăită în Spania. Nu există aproape niciun aspect al vieții spaniole, al muzicii și dansului popular spaniol, care să nu-și fi găsit un loc în microcosmosul creat de Scarlatti prin sonatele sale. Niciun compozitor spaniol, nici măcar Manuel de Falla în secolul al XX-lea, nu a exprimat esența pământului său natal atât de complet cum a făcut-o străinul Scarlatti. El a surprins pocnetul castanietelor, zdrăngănitul chitarelor, zgomotul surd al tobelor înăbușite, jalea aspră și amară a plângerii țigănești, veselia copleșitoare a fanfarei din sat și, mai presus de toate, tensiunea zveltă a dansului spaniol.”

Superb.

Citește și leii albi din Timbavati