Sărbă-terori
Se făcea că eram cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului și mergeam spre laboratorul de bunătăți dulci, din apropierea casei, ca să iau ce comandasem încă de pe la începutul lunii decembrie, adică un tort mic și niște prăjituri. Bătea în cartier un vânt turbat, de să te ferească sfântul să te fi întâlnit pe stradă cu cineva cunoscut, că te și înecai, pe loc, dacă ai fi deschis gura. Rămâneai cu salutarea-n gât, înțelegeți?
Pun căciulă, pun fular si mă pornesc la drum, cu inima bună ca toiag, ca să am în ce mă sprijini, în caz de vreo năpastă… Ajung la fața locului, când, ce să vezi? Coada cea mai coadă, se întindea pe trotuar, una de care nu am mai văzut și una la care nu am mai stat de când eram copil. Adică, de dinainte de ‘89. „Și-aseară vântu bătea” mă gândeam în sinea mea, dar poate că dacă veneam aseară, nu aș fi stat atâta și mă mai gândeam că ce-o fi, oare? O fi vorba de vreo încurcătură care se va descurca rapid și că vom pleca, în curând, toți spre casele noastre, îmi răspund tot eu.
La coadă se intră-n vorbă, vrei nu vrei, ba cu vecinul din față, ba cu cel din spate, nu știu dacă vă mai amintiți… „fir-ar al naibii cu organizarea lor cu tot, să fi pus, dom’le, doi oameni dacă știau că au atâtea comenzi, numa’ banii le place si la eștia”, „mai taci, dom’le, matale știi cum e cu angajații, că io am firmă de 20 de ani și nu mai găsești nicăieri un om bun și muncitor, în zi de azi”, „du-te domnule la forțele de muncă și ia de-acolo câți vrei!”, „da du-te dumneata și ia de-acolo dacă găsești unu care să vrea să muncească, sau dacă ai vreme să-i înveți să scrie și să citească”.
Și tot așa până când îmi dau seama că, dincolo de schimbul de replici halucinante, am bătut pasul pe loc. Efectiv nu am înaintat niciun pas, privindu-mă în vitrină, eram fix în același punct unde scria CEC cu capu’, dar am observat și că „încă îmi stă bine în cap năframa și ce fafă frumușică are mama.” Las că-i bine zic, ăsta-i spiritul Crăciunului, trebuie să-ți ții furia la relanti. Și iar îmi fuge gândul undeva, departe, în timp ce mă bucur că am pus pe mine haina aia lungă, până peste genunchi, groasă și impermeabilă. Bine zice tata, că după o vârstă îți intră vântu-n oase. Și așa și este!
Las gândurile să se gândească singure, cobor cu mintea pe pământ și revin la coada la care stăteau și doi copii mici, o fetiță de vreo 2 ani, băiatul de vreo 3 ani și câteva luni, care se maimuțăreau de mâinile tatălui lor. Nu mai aveau nici micuții răbdare, pesemne, dar trebuie să vă spun că făceau și mult bruiaj – ne cam gâdilau timpanele urechilor într-un mod total neplăcut.
Ia, mergeți dumneavoastră, domnu’ cu copii înăuntru, să nu mai stați în frig, strigă din șir un bun samaritean. Tatăl, precum cloșca cu pui, încearcă să-și adune lângă el copiii care aveau o problema cu direcția fiindcă, ba unul era „hăis”, ba celălalt „cea”, astfel încât să pătrundă toți trei deodată când se va deschide ușa și se va striga „următorul!” Că ne-ați stricat capul, zice samariteanul, asigurându-se ca a închis bine ușa în urma lor. Am râs, ce să fi făcut, ca era de râs!
Apoi, după câteva povestioare scurte despre cum se adună rudele,de către gazdele primitoare de prin aeroporturi, gări, pe îmbulzeala din perioada asta, ca să stea uniți cu cei dragi în jurul meselor de sărbători, hopa, revine și tatăl cu cei doi prunci, total nedumerit, după mimica feței sale, cum de nu mai are alte două mâini în plus pe lângă cele două din dotare. Cu piciorul deschise ușa, într-o mână ținea cutia de prăjituri, peste care avea cutia cu tortulet, pe care îl sprijinea cu barba, în cealaltă mână alt copil iar copilul doi, rămas fără mână, de tată.
Ai grijă, la scări, că-i ud pe jos! Pitica – o frunză șugubeață pe care oricând ar putea-o muta vântul de colo-colo, vrea să sară scările, nu să le coboare… Îmi zic, în gând, oare, nevastă-sa unde o fi, la unghii sau la coafor?! Sau va găti șapte feluri de mâncare, sau nu există. Orice ar fi, ce erou! N-aveam cum să nu văd scena, doar se desfășura totul sub ochii mei. În fine… cei trei ajung la capătul scărilor, eu la capătul puterilor, fiind aproape convinsă că, ori pică vreun copil, ori cutiile. Deci, am răsuflat ușurată! Tatăl așază cutiile pe un capăt de treaptă, își scoate telefonul și preț de o clipă cât să facă un apel scurt, am respirat și eu corect. Apoi, l-am auzit: „nu-i voie la toooort, stai aici, nu ai voie pe-acolo, că trec mașini!” Și credeți-mă ca treceau mașini, căci eram pe un bulevard. Apare destul de repede uber-ul, îi așază pe copii pe scaunul din spate, cutiile cu bunătăți pe scaunul din față și pe el lângă copii, și s-au dus. Am trăit să-l văd și pe Dumnezeul tăticilor cu copii mici, fraților! Bietul om, l-am compătimit doar pentru că știu cum se simte greul ăsta. Este greu să știți! Sper să fie liniște în casa lor! Și armonie și iubire și voie bună! Însă, nu știu de ce, văzându-l făcând toate acestea, am avut din nou acel sentiment al omului care le face pe toate singur, inclusiv atunci când nu e singur.
Gata! Mai am doi oameni în față și-mi vine și mie rândul. Cât o fi ceasul? A trecut o ora și jumătate, de când stau aici… Dumnezeule! Iar vântul nu ne slăbește deloc. Ia, să tac că, uite, am și încălțări bune!
Bună ziua, am comanda cu numărul 6, zic! Jap, jap, jap, făceau foile ca să se ajungă la numărul 6 dar, „vai de mine și de mine, dar la numărul ăsta e trecut altcineva, cum ați zis ca vă numiți? Stați așa să mă uit în alt caiet, zice doamna. Nu vă găsesc nicăieri!” Dar am bonul de casă cu avansul achitat, zic. Vedeți? Văd, dar nu vă găsesc notată și nu știu ce ați comandat, nu știu ce să vă dau… Bine că am păstrat bonul de casă, pentru că de obicei îl arunc! Păi vreau tot așa ca și atunci, un tort mic și o cutie cu prăjituri asortate.
Tort mic, cât de mic? Cel mai mic, zic. Trebuia să fie cumva, să scriem ceva? Da, trebuie să fie bun și să scrieți „Un alt Crăciun împreună”! :))) E bun ăsta, întreabă vânzătoarea? Este perfect, zic! Dar nu mai pot scrie nimic pe el… Și prăjituri pot să vă pun asta și asta și din cealaltă? Puteți! Și râdeam, în timp ce o asiguram pe doamna din spatele meu, care venise să cumpere prăjituri la liber, că din oricare fel ar lua, toate sunt delicioase, o să-i placă.
Sigur nu vă supărați, doamnă, întreabă vânzătoarea? Nu mă supăr, de ce să mă supăr? Am mai pierdut timp și bani la viața mea pe la spectacole la care nu m-am distrat așa. Vă înțeleg că lucrați sub presiune și cum ar fi fost să vă mai fierb și eu? Deodată, o altă duduiță care stătea la rând, afară, fiindcă înăuntru aveau loc maxim trei persoane, deschide ușa și zice sarcastic: dar nu vreți să venim careva dintre noi, să vă ajutăm să căutați comenzile?! Vânzătoare îi răspunde calmă, „mulțumesc, dar nu am avea loc două persoane după tejghea…“ Se uită apoi, la mine, zâmbește, eu râdeam ascunsă cu nasul sub fular și-mi împachetează 4 islere. Poftiți, zice, fiind lac de apă, astea sunt din partea mea și vă rog să mă iertați pentru greșeală! Ieri am avut 150 de comenzi, fără nicio greșeală. Toată noaptea am visat numai bonuri de casă și cutii, doamnă! Off, dacă toată lumea ar fi ca dumneavoastră! Stați liniștită, zic, și nu vă mai supărați că vor fi și ei cândva așa, numai că încă nu le-a venit rândul! Sărbători fericite! Sărbători fericite și dumneavoastră!
foto sursa
Citește și Cu vara-n cap
