Orice îndrăgostit i-a fredonat versurile. ”Mă voi întoarce”, ”Trenul Pierdut”, ”Cine ești tu oare?”, ”Singur în Noapte”, ”Să te gândești la mine” sunt melodii nemuritoare care îi asigură același statut lui Adrian Ordean – chitarist, compozitor, producător muzical și inginer de sunet, unul dintre compozitorii cei mai prolifici ai muzicii pop-rock românești.
Sibianul Adrian Ordean este un muzician complet cu o carieră impresionantă din care răsună hituri și formații memorabile, cu o amprentă clară în evoluția muzicii românești.
A făcut din grupul Compact un brand pe scena muzicală autohtonă și l-a purtat pe culmi de glorie, a conceput proiectul muzical A.S.I.A. care a făcut carieră în perioada de după 2000 și ale cărui piese le-a semnat în totalitate, a înființat, în anul 2000, trupa celor patru instrumentiste dulci și proaspete – Amadeus, cu o accensiune și un răsfăț extraordinare, semnându-le, și lor, toată muzica.
Tot el este cel care a înființat, spre finele anului 1990, cea mai puternică companie de lumini şi sunet din România – Migas Real Compact, dar şi primul studio profesional din ţară în care vor înregistra în următorii ani aproape toţi marii artişti români.
Plus multe, multeee altele, pentru care a scris și o carte „După ani şi ani…Povestiri din spatele scenei”, apărută în 2017, la Asociaţia Domy Music Star din Sibiu.
Am să redau în continuare, cu mândrie de sibian :), câteva pasaje dintr-un interviu în care Adrian Ordean ne spune câte ceva despre cum a început totul…
Asta am vrut să fac și asta am făcut…muzică
”Povestiți-mi puțin despre anii copilăriei dumneavoastră. Unde ați copilărit, unde ați făcut școala?
Strada Matei Millo nr. 10, Sibiu. Aici m-am născut pe 10 martie 1955, în timp ce afară ningea ca de Crăciun. Pe marile ecrane rulau „The Seven Year Itch” cu Marilyn Monroe și „La Est de Eden” cu James Dean, iar în topurile muzicale îi găseai pe Tony Bennett cu „Stranger In Paradise” sau pe Elvis Presley cu „Mystery Train”.
Pe atunci, nimeni nu avea încă televizor, nu existau euro, nu aveam nici frigider nici cont la bancă, telefoane mobile nu existau, nu aveam nici măcar telefon fix. Cartofii îi luam din piață, de la țăranii români. Supermarket-uri nu erau, nu erau nici discoteci, camera foto digitală încă nu era inventată, iar de fumat puteai fuma peste tot. Cam așa stătea treaba prin `55, atunci când m-am născut eu.
La 6 ani, părinții „m-au dat” la vioară, la școala de muzică.
Clasele I-IV le-am făcut la o școală din cartier, pe Calea Dumbrăvii iar pentru orele de instrument mă deplasam în centru, într-o clădire care se afla în aceeași curte cu Școala Nr 15, din Sibiu, acolo unde Liceul de muzică avea un etaj dintr-un corp de clădire cu vreo două sau trei niveluri. Când am trecut în clasa a V-a, m-am mutat și cu orele de cultură generală în centru, la Liceul de muzică. De fapt, cam în perioada aia ne-am mutat și cu locuința, de pe Matei Millo pe strada Nouă, în „Orașul de jos”, la doi pași de „Podul minciunilor”.
Dacă vioara la șase ani, chitara când?
Mutatul ăsta a fost hotărâtor pentru direcția pe care urma să o iau în viață. Eram la doi pași de Piața Mică, Piața Mare și Casa de Cultură a UTC, acolo unde de fapt a pornit direct în viteza a doua, viața mea. Acolo am început să lucrez cu prima mea trupă, Stereo – munca în echipă îmi era cunoscută de la școală – orchestra de cameră, orchestra mare, așa că asta n-a fost o problemă.
Primul contact pe care l-am avut cu chitara s-a petrecut pe strada Nouă, chiar în curte la mine, unde se strângea zilnic o gașcă întreagă de copii care locuiau acolo, sau erau veniți de prin vecini. Adi Dănciuc, lui trebuie să îi mulțumesc în primul rând, sau mai degrabă părinților lui pentru faptul că i-au cumpărat o chitară rece, apoi lui personal pentru că îmi împrumuta chitara. Nu îmi mai păsa de nimic, chitară aveam, pantaloni trapez aveam. Am rămas fără ei, din păcate, la o razie a miliției în Piața Mare, care oprea pe oricine avea părul puțin mai lung peste urechi, sau care avea pantaloni trapez. Stăteau în fața unei frizerii, aproape de UTC.
M-au băgat în frizerie, iar un milițian a luat o foarfecă și mi-a făcut pantalonii franjuri, franjuri. Apoi mi-au tăiat și „pletele”. Aveam părul puțin crescut peste urechi și asta nu era voie. Nici cu pantaloni trapez nu era voie. A fost o acțiune violentă a miliției comuniste, gratuită și menită să bage groaza în tine, să te învețe minte și să te facă să înțelegi unde îți e locul. Am trăit vremuri diferite față de ce trăiesc tinerii de acum…și suprarealiste câteodată.”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.