Când ai încetat să mai înțelegi? Dar când am ales să nu (mai) accept? Când îmi construiam cu încăpățânare și abnegație cel mai frumos vis pe care mintea, gândul și voința îl putea crea? Când oare pe coada unei stele căzătoare și-au dat întâlnire iubirea și altruismul?
Ne este dat la naștere o minte, un suflet și o rațiune. Le creștem frumos, le dezvoltăm apoi le exploatăm. Le cerem uneori mai mult decât pot duce, le forțăm limitele și culegem roadele. Alteori le purtăm prin războaie inimaginabil de purtat iar ele, totuși rănite și obosite sunt acolo pentru noi, fără a cere ceva la schimb. Doar există, necondiționat.
Barbara Mullen 1951, fotografie de Richard Avedon
Am înțeles și acceptat totul până la un moment dat, un moment crucial care mi-a redefinit concepția asupra vieții dar mai ales asupra mea. Apoi ai apărut tu. De-abia atunci am fost capabilă să înțeleg lucruri de neînțeles și de neacceptat. De-abia atunci am devenit cea mai bună versiune a mea. De-abia atunci am căutat în profunzimea ta, dar mai ales a mea.
M-am străduit să înțeleg zi de zi, ceas de ceas. Am dat noțiunii de a înțelege lumea așa cum e ea construită, uneori strâmbă și greșită, alteori impresionant de corectă, sensuri pe care toate cele trei axe ale mele cu greu au căzut de comun acord. Le-am găsit în locuri în care nu existau pentru nimeni, doar pentru mine. Și tine.
Niciodată nu mi-a fost greu să înțeleg, ci doar să accept. Cred că rămâne poate pentru toată lumea cea mai mare provocare și nu în ultimul rând, înțelepciune.
Tu înțelegi că nu te mai iubesc dar nu accepți, iar eu nu accept că nu mă iubești dar înțeleg că mă vrei.
E un joc de cuvinte care-mi sucește mințile și care mă face să mă întreb cine e până la urmă cel mai nebun dintre noi doi. Tu, că îți interzici visul, sau eu că îmi continui visul început cu mult timp în urmă.
Când vom alege că ceea ce pricepem atât de bine și de ușor putem să și acceptăm cu o răsuflare binecuvântată de ușurare, de-abia atunci se cheamă că suntem înțelepți. Când lungul șir al cuvintelor exprimate, auzite, simțite sau trăite își vor fi epuizat continuitatea și doar limbajul corpului mai e capabil să exprime importanța sau superficialitatea lor, de-abia atunci se cheamă că suntem înțelepți.
Când în sfârșit tu vei accepta, iar eu voi înțelege, de-abia atunci un crâmpei de vis născut dintr-o banală întâmplare se va transforma în înțelepciunea fiecăruia și va dăinui pentru totdeauna în noi.
Citiți și Între noi au fost mii de cuvinte nespuse, de același autor.
Pe Fabiola Ion o găsiți aici.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.