Site icon Bel-Esprit

S-a întâmplat în 30 septembrie 1916

S-a întâmplat în 30 septembrie 1916.

Atunci a căzut pe frontul de la Predeal Mihail Săulescu, poet şi dramaturg român al cărui sacrificiu i-a impresionat pe contemporani într-atât încât, pentru a i se cinsti memoria, un chip înaripat dăltuit în bronz a fost ridicat la Predeal, iar numele său onorează liceul teoretic din localitate şi una dintre străzi.

Îi dedic și eu astăzi câteva rânduri și mult mai multe gânduri, unui idealist ale cărui calități sufletești, literare și de sacrificiu suprem pentru țară și  semeni merită pomenite cu respect și gratitudine.

N-aș sta în fața unui laptop, în căldura unui cămin, dacă asfel de oameni n-ar fi existat.

El a plecat de lângă logodnica sa în 1916 spunându-i: „Mă duc să mă căsătoresc cu Transilvania!” și chiar asta a făcut, în moarte!

Acest „paladin al frumosului şi al dreptăţii”, așa cum l-a portretizat scriitorul Victor Eftimiu, era unul din cei nouă copii ai maiorului Nicolae Săulescu, fost luptător în Războiul de Independenţă de la 1877 pe dealurile însângerate ale Plevnei. Acesta avea o înclinație spre pictură și muzică, fiind socotit drept pictor oficial al armatei. Ca ofițer în rezervă participă și la Primul Război Mondial, căzând în luptă, la numai 59 de ani, în 16 martie 1914. Mama sa, Ecaterina, fiica dirigintelui farmaciei Spitalului Brâncovenesc, profesoară fiind, și-a susținut pe timpul văduviei numeroasa familie predând la București limba franceză în particular.

Mihail, al patrulea dintre fraţi şi surori, s-a născut în Bucureşti la 23 februarie 1888. Învaţă în Bucureşti la liceele „Sf. Sava” şi „Matei Basarab” (1898-1903), apoi urmează, fără să termine, Conservatorul de Artă Dramatică. Mihail moștenește de la mama sa sensibilitatea și înclinația spre poezie. „Poet mult talentat, luptător social, paladin al frumoasului”, cum îl caracterizează Victor Eftimiu sau „un muschetar frumos și melancolic”, cum îl caracterizează Eugen Jebeleanu, Mihai Săulescu s-a bucurat de timpuriu de apreciere publică. Pictorul regal Sathmary îl numise „al doilea Eminescu”, pentru frumusețea sa fizică. De la tatăl său moștenește spiritul de luptă și la numai 14 ani, după ce terminase clasele liceale, împreună cu câțiva colegi de școală, în elan tineresc, pornesc spre Ardeal „pentru a-i dezrobi pe românii de acolo”, fiind adus înapoi mai mult cu forța de către tatăl său. Este recepționat de timpuriu de numeroasele reviste și gazete din Ardeal și la 18 ani îi apare deja volumul „Viersuri, un păcat al tineretii”, cum avea să aprecieze autorul însuși volumul tipărit în 1906, foaia de titlu fiind desenată de fratele său Eduard. In 1907, în timpul răscoalelor țărănești, este instituitor în Gorj, de unde se îndreaptă spre Baia de Aramă. Intre 1908-1909 este învățător suplinitor la Posada, unde scrie poezia „La țara” apărută în „Semănătorul”. Face parte din cenaclul „Convorbiri critice” al lui Mihai Dragomirescu, alături de Liviu Rebreanu. In 1911 se afla la Sibiu, lucrând la redacția revistei „Luceafărul” și în același an este redactor la „Rampa”, cunoscutul cotidian teatral-muzical-literar-artistic și bibliotecar la „Socec” în Bucuresti. Publică în continuare la „Semanatorul”, „Insula”, „Cronica Moldovei” și „Rampa”, legând o trainică prietenie cu Victor Eftimiu. Numerele 3 și 4 din 22 Decembrie 1913 ale „Noii Reviste Române” îi publică poemul „Capitala”, un adevarat eveniment literar. Deja în 1914 editează volumul de versuri „Departe”. Dupa 2 ani îi apare al doilea volum de versuri „Viata” (1916). Ultimul volum de poezii „Cultul Morților”, anunțat de poet în timpul vieții, a fost postat post mortem în 1947.

În același timp cu explorarea temelor simboliste,  Mihail Săulescu scrie teatru: drama într-un act „Săptămâna luminată” sau piesele „Călătorii” (poem dramatic) și „În fața mării”. ”Săptămâna luminată” a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național în stagiunea 1921–1922 și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere (1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

În 15 august 1916, când armata româna intră în război, despărțindu-se de logodnica sa Elena, se înscrie voluntar pe câmpul de luptă, fiind primit ca soldat în regimentul 46 infanterie la 21 august 1916. „Ma duc să îmi beau șvarțul pe culmile Carpaților, să mă căsătoresc cu Transilvania”. Avea să fie victima unui glonte în ziua de 30 septembrie 1916. „S-a casatorit cu Transilvania” așa cum îi promisese logodnicei sale.

„Incă unul a căzut dintre cei ce care trebuiau să trăiască”, spunea Nicolae Iorga.

 « Ştiu eu?… Poate că ‘n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
De  ce le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
De ce le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !…
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru’ albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?…

Şi toată lumea asta enigmă poate n’are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci ‘nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

…Dar cine-mi puse oare otrava asta’n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă ‘ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne ‘nţeles mereu?
Dece aleargă’ntr’una nebun sufletul meu?

«Ah! tot ce ştiu, din câte aş vrea să ştiu acum,
« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
– Aşa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Şi azi… acelaş lucru, o ! ce-am descoperit ?…

« Că adevărul este departe, tot departe,
Că sufletul meu este iluziilor rob; —
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deşarte,
Comorile lui Iob…

« Şi mă gândesc că toate menite sunt uitării,
Şi mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Şi ‘n alte valuri repezi, în fund de zări se ‘nneacă.

Şi mă gândesc că toate menite sunt să moară…
Şi iată chiar şi visul ce încă n’am clădit,
Şi el acuma moare, îl simt, îl văd cum sboară, —
Şi-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.

« Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută dela stele,
O floare scuturată din alte primăveri…

« Nimic nu-i veşnic, iată, doar trecerea spre moarte
Uşoară, fără ştire, — e singurul etern.
Şi peste-atâtea visuri şi sbuciumări deşarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s’aştern…

« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;
De unde vin şi unde pornesc aşa curând?
Mereu, mereu, într’una, acelaş glas răsună —
Şi drumurile nopţii cu toate iau sburând.

Eu le ascult! şi sborul lor pare-o simfonie,
Un cântec pân’ acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Şi eu conduc concertul ! — şi plânge un neant!…

« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s’o stăpânesc?
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Şi cu un strop de rouă să fiu eu mulţumit,
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare ? »

*
* *

Aşa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;
Şi mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c’un deget doar o ţine —
Şi-o ‘ntoarce, şi-o suceşte, râzând de toate ‘n sine.

…Şi-a râs şi el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lâng’ un talaz de mare; —
Şi-a râs şi de durerea-i că nu va şti nimic,
Că ‘n urmă-i şi nainte-i e veşnicul pustiu:

«Acesta-i adevărul, că n’am să pot să-l ştiu!».

Durerea lui Faust – Mihail Săulescu

 

Citește și Seamos magicos- Isabel Allende

Exit mobile version