Site icon Bel-Esprit

Vom fi doi arbori triști – Raluca Faraon

Mă scufund în apele somnului, cofă din lemn scorojit: poate
că am să uit chipul tău, poate brațele tale se vor destinde 
și vor deveni grumazul unui armăsar care mă poartă, 
arcuindu-mă în spirala cântecului, dincolo de moarte…

Mă trezesc în zgomotul apei rănite, 
ca și cum aș aduce din negura fântânii cofa țăndări, 
udă, dar complet nefolositoare…

Din nou femeie cu gura coclită de fierea absenței, 
din nou carnea-mi făcută țăndări în aerul rece…

************************

solstițiu de cuvinte

locuiesc în cuvinte cuvintele mă îmbracă mă iubesc mă lovesc uneori peste față cuvintele îmi spun bună dimineața îmi servesc o cafea matinală și mă învelesc seara când cad răpusă de oboseală

cuvintele mă seduc ascunse prin cărți tipărite sau prin mesaje concepute la mii de kilometri distanță uite că zâmbesc se codesc se țin de mână și fac o horă în care ființa mea se lasă în sfârșit prinsă în frâu și-n tandrețea unei îmbrățișări căreia nu-i mai plătesc tribut tristețea desprinderii inevitabile

pentru că azi oamenii trăiesc grăbit și amnezic unul în corpul altuia a trebuit să învăț să trăiesc în cuvintele tale unde atingerea e nevinovată și suavă dar cu o vibrare ca de arcuș de vioară

cuvintele tale mă mângâie pe șira spinării când nu sunt atentă și mă curbează în culoare mă strâng într-un căuș de palme mă leagănă când vreau să mor îmi dau să beau apă din izvor neînceput mă cheamă când durerea se face furtună mă imploră să fiu somn de înger care șterge cu o clipire de geană toate rănile produse de tăcerile de-odinioară

nu e mai bine așa? să locuiești pe o alee de taină unde cuvintele se fac iarbă moale la atingere și vânt blând la răscrucea dintre hiaturi? să te dai în leagănul aluziilor culturale și să adormi când se trage oblonul semnelor de punctuație finale?

litania uitării

tu
însetat veșnic de iubire
soarbe-mă de pe degetele tale osoase
ca pe un fruct oprit
amărât în așteptare
învață-mi apa fricii
învață-mă anatema îmbrățișării

tu
flămând de coapsa morții
gustă-mă
gem
la răscrucea cuvântului care crede
și care reneagă

vom fi doi arbori triști
toamna ne va sfâșia
din rădăcină

*****************************

Mi-ai promis crizanteme. Întunecate ca miezul toamnei, ca seva unui copac din care a fugit înțelepciunea. Dar din toate, din absolut toate se împletiseră coroane mortuare. Și m-ai întâmpinat cu mâinile goale.

Mi-ai promis o poveste frumoasă cu ape triste pentru poeți nebuni; bieții de ei, au vrut să fie inocenți când sute de mâini senzuale le-au pervertit chemarea.

(cine mai crede azi că, mestecând semințe de măr, povestea paradisului se reia otrăvitoare?)

Mi-ai promis un somn liniștit și uitarea.

Ce dezordine ai făcut în ochiul meu stâng, ce țipăt ai înfierat în urechea dreaptă, am ratat două tăceri mântuitoare…

Din tine curg literele poemului ca dintr-un pom al damnării.

Știi, nu mă mai pasionează demult foile goale!

Citiți și Furtuna va șterge tot…, de aceeași autoare.

Exit mobile version