Despre profesorul ideal sau despre Iluzia idealismului pierdut
Idealismul este una dintre cele mai profunde iluzii omenești. El promite o lume mai bună, un viitor luminos, o transformare radicală a condiției umane. Dar, în esență, nu este altceva decât o formă sofisticată de auto-amăgire, o negare deliberată a suferinței și a absurdului existenței. Tragedia idealului este o lume care nu poate fi altfel decât crudă și indiferentă. În mijlocul acestor edificii sacre ale educației tronează figura profesorului, văzut ca un demiurg al înțelepciunii, un Prometeu modern ce aduce flacăra cunoașterii maselor ignorante. Și totuși, această viziune romantică este, în esență, o iluzie perfidă. Profesorul ideal, această entitate mitologică la care aspirăm, nu poate exista în realitatea noastră imperfectă și crudă.
Un profesor ideal, din perspectiva unui idealist, ar fi acea ființă iluminată, capabilă să inspire, să motiveze și să modeleze mințile tinere într-o manieră desăvârșită. Acesta, privit prin prisma unei lucidități nemiloase, ar fi acela care își recunoaște propria insuficiență, care nu se amăgește cu ideea că poate schimba lumea. El nu își hrănește elevii cu iluzii, ci le arată realitatea în toată brutalitatea ei. Îi învață că viața este, în esență, un exercițiu de supraviețuire într-un univers absurd, unde sensul este o construcție fragilă, mereu amenințată de colaps. Un astfel de profesor ar fi o prezență tragică, un om care a înțeles că adevărata învățătură nu constă în a oferi răspunsuri, ci în a cultiva întrebări. Îi îndrumă pe elevi nu spre certitudini confortabile, ci spre abisurile îndoielii. Îi pregătește pentru un viitor luminos, dar și pentru o luptă perpetuă cu absurdul și cu lipsa de sens.
În fiecare aspect al existenței, cunoașterea este fluidă, mereu în mișcare, mereu schimbătoare. A cunoaște înseamnă a recunoaște efemeritatea adevărului. Un profesor ideal, teoretic, ar trebui să fie un depozitar al acestui adevăr, un far al cunoașterii într-un ocean de incertitudini. Dar cum ar putea un om, cu toate limitările sale lăuntrice, să îmbrățișeze și să transmită un adevăr care nu este niciodată static? Cunoașterea se transformă cu fiecare zi, fiecare descoperire nouă răstoarnă ceea ce credeam că știm. Profesorul, fiind un simplu muritor, este condamnat la eroare, la ignoranță și la neputința de a înțelege în totalitate vastitatea infinitului.
Mai mult, personalitatea umană este, prin definiție, imperfectă. Fiecare profesor poartă în sine umbrele propriilor prejudecăți, temeri și frustrări. Cum poate un om să fie ideal când el însuși este o contradicție, un amalgam de virtuți și vicii, de lumină și întuneric? Profesorul nu poate să-și lepede condiția umană pentru a deveni un model pur al rațiunii și moralității, astfel, idealul se destramă sub povara realității.
Mai există și aspectul relației interumane. Educația este, în esență, o interacțiune între profesor și elevi. Fiecare elev este un univers aparte, cu propriile nevoi, dorințe și capacități. Profesorul ideal ar trebui să fie capabil să se adapteze la fiecare individualitate, să ofere fiecărui elev exact ceea ce are nevoie pentru a înflori. Dar această sarcină abisală este dincolo de puterile oricărui om. Profesorul este prins într-o tensiune constantă între dorința de a fi totul pentru toți și imposibilitatea de a realiza acest lucru.
Astfel, mitul profesorului ideal se destramă sub lumina unei analize nemiloase. Omul, cu toate limitele și contradicțiile sale, nu poate să aspire la o perfecțiune care îi este străină prin însăși natura sa. Și poate că tocmai această imperfecțiune este ceea ce face educația atât de profund umană și de necesară. În imperfecțiunea profesorului, găsim o oglindă a propriei noastre condiții, o lecție în sine despre fragilitatea și frumusețea cunoașterii.
Sunt pierdută printre gânduri, încercând să-mi amintesc dacă am avut șansa de a fi luminată de aura unui astfel de profesor… Sunt atât de multe momente, amintiri care mă ajută să înțeleg de ce un așa-zis profesor ideal nu poate exista pentru noi toți, nu poate fi văzut ca ideal din perspectiva fiecărui om, deoarece acesta nu va reuși niciodată să aprindă ființa fiecăruia, să deschidă ochii tuturor nevăzătorilor… Dar cu toate acestea, un chip îmi aprinde trecuta minte ancorată în vid, chipul singurului profesor care a dat foc sufletului meu și l-a lăsat să ardă pentru cunoaștere, pentru dorința unui paradis imperfect.
Un articol de SARA MARCU
