„Damnații și salvații”
I. Amintirea ultrajului
„Memoria omenească este un instrument minunat, dar înșelător. Este un adevăr de acum tocit, cunoscut nu doar de psihologi, ci de orice om care a luat seama la comportamentul celor din jur ori doar la cel propriu. Amintirile ce zac în noi nu sunt săpate în piatră; cu trecerea anilor ele nu tind doar să se șteargă, ci adesea se modifică ori de-a dreptul sporesc, încorporând trăsături străine. O știu prea bine magistrații: nu se întâmplă aproape niciodată ca doi martori oculari ai aceleiași întâmplări să o descrie la fel și cu aceleași cuvinte, chiar dacă întâmplarea este recentă și nici unul din ei nu are vreun interes personal să o deformeze. Această slabă posibilitate de a ne baza pe amintirile noastre își va găsi în mod satisfăcător explicația doar când vom ști în ce limbaj, cu ce alfabet sunt scrise, pe ce material, cu ce condei: în zilele noastre suntem departe de o astfel de țintă.
Sunt cunoscute unele mecanisme care falsifică amintirea în anumite condiții: traumele, și nu doar cele cerebrale; interferența altor amintiri, „concurențiale”; stări abnorme ale conștiinței; reprimări, refularea. Cu toate acestea, și în condiții normale are loc o degradare lentă, o pierdere a conturului, o uitarea așa-zis fiziologică, căreia puține amintiri îi rezistă. Probabil aici poate fi depistată una dintre marile energii ale naturii, cea care face ca ordinea să se degradeze în dezordine, tinerețea în bătrânețe și stinge viața în moarte. Desigur, exercitarea (în cazul dat, evocarea frecventă) menține amintirea proaspătă, vie, la fel cum un mușchi des solicitat rămâne în formă; dar e tot atât de adevărat că o amintire prea des scoasă la lumină și redată sub forma unei povestiri înclină să se prezinte ca un stereotip în forma fixată prin experimentare, cristalizată, perfecționată, împodobită, ce se instalează în locul amintirii fruste și crește pe cont propriu.
În acest cadru îmi propun să examinez amintirile unor experiențe extreme de ultraje îndurate sau aduse. În acest caz intervin toți factorii sau aproape toți care pot șterge sau deforma înregistrarea mnemonică: amintirea unei traume, îndurate ori aduse, este prin ea însăși traumatică pentru că evocarea doare ori, cel puțin, jenează: cel rănit tinde să alunge amintirea pentru a nu reînnoi durerea; cel care a rănit refulează amintirea, ca să scape de ea, ușurându-și sentimentul culpei.
Aici, ca și în cazul altor fenomene, ne găsim în fața unei analogii paradoxale dintre victimă și opresor; de aceea ținem să fie clar: amândoi sunt prinși în aceeași capcană, dar opresorul, el, doar el, este cel care a pregătit-o și a declanșat-o, iar dacă suferă, este drept să o facă; și este nedrept ca victima să sufere, cum, în schimb, suferă și după decenii. Trebuie să constatăm din nou, cu profundă durere, că ultrajul este incurabil: persistă în timp, iar Eriniile, în care trebuie totuși să credem, nu-l chinuie doar pe cel ce a chinuit (dacă îl chinuie, ajutat sau nu de justiția omenească), ci perpetuează actul acestuia răpindu-i tihna celui chinuit. Nu putem citi fără să nu ne înspăimânte cuvintele scrise de Jean Améry, filosoful austriac torturat de Gestapo pentru participarea la rezistența belgiană și deportat după aceea la Auschwitz ca evreu:
Cine a fost torturat rămâne torturat. (…) Cine a îndurat chinul nu-și va mai putea găsi locul în lume; oroarea de a fi fost desființat nu se stinge niciodată. Încrederea în oameni, deja zdruncinată de prima palmă primită pe obraz, desființată de tortură, nu va mai fi niciodată recuperată.
Pentru el, tortura a fost o moarte nesfârșită: Améry, despre care voi mai vorbi în capitolul șase, și-a luat viața în 1978.
Nu vrem confuzii, freudisme de doi bani, lucruri morbide, indulgență. Opresorul rămâne opresor; la fel și victima: nu sunt interșanjabili: primul trebuie pedepsit și detestat (dar, dacă-i cu putință, înțeles), celălalt este de deplâns și ajutat; dar amândoi, având în vedere grozăvia actului irevocabil comis, au nevoie de protecție și de apărare și, instinctiv, ei le caută. Nu toți, dar cei mai mulți; adesea de-a lungul întregii vieți.
De acum dispunem de numeroase mărturisiri, depoziții, recunoașteri făcute de opresori (nu mă refer doar la național-socialiștii nemți, ci la toți cei care comit delicte oribile și multiple din obediență): unele făcute la tribunal, altele pe parcursul interviurilor date, iar altele cuprinse în cărți sau memorii.
După părerea mea, sunt documente de extremă importanță. În general interesează prea puțin descrierea celor văzute și a actelor comise: în cea mai mare parte ele coincid cu ceea ce au relatat victimele; foarte rar sunt contestate, și-au primit sentința în instanță; de acum țin de Istorie. Adesea sunt date drept lucruri știute. Mult mai importante sunt motivațiile și justificările; de ce-ai făcut-o? Îți dădeai seama că săvârșeai un delict?
Răspunsurile la aceste două întrebări ori la altele asemănătoare se aseamănă foarte mult între ele, independent de personalitatea celui întrebat, fie el un profesionist ambițios și inteligent, ca Speer, un fanatic rece ca Eichmann, un funcționar miop ca Stangl din lagărul din Treblinka, Höss din Auschwitz sau o brută obtuză ca Boger și Kaduk, inventatori de torturi. Exprimate în formulări diferite, cu mai multă sau mai puțină aroganță, în funcție de nivelul mental și cultural al vorbitorului, în esență, ele spun același lucru: am făcut-o pentru că mi s-a ordonat; alții (șefii mei) au comis fapte mai rele decât ale mele; având în vedere educația primită și mediul în care am trăit, nu puteam proceda altfel; de n-o făceam eu, o făcea altul în locul meu, cu sporită duritate. Prima reacție a celui care citește aceste justificări este de dezgust: ăștia mint, doar nu-și pot închipui că sunt crezuți, că nu pot să vadă disproporția dintre scuzele lor și dimensiunile durerii și morții provocate de ei.
Mint știind că mint: sunt de rea-credință.
Dar cine are suficientă experiență a lucrurilor omenești știe că distincția (opoziția, ar zice un lingvist) bună-credință/rea-credință este una optimistă, de tip iluminist; chiar așa și este, cu atât mai mult și cu mai mult temei, dacă se aplică unor oameni asemenea celor abia numiți. Ea presupune o claritate mentală pe care puțini oameni o au și pe care și aceștia puțini o pierd imediat când, din cine știe ce motiv, o realitate trecută ori prezentă le provoacă neliniște ori descumpănire. În astfel de condiții sunt unii care, da, mint pe deplin conștienți, falsificând la rece realitatea, dar mult mai numeroși sunt cei care ridică ancora și se îndepărtează pentru o vreme sau pentru totdeauna de amintirile autentice și își fabrică o realitate convenabilă.
Îi apasă trecutul; le repugnă faptele comise sau îndurate și tind să le înlocuiască cu altele. Substituirea poate să înceapă în deplină cunoștință de cauză, cu un scenariu inventat, mincinos, restaurat, dar mai puțin apăsător decât cel real; tot repetând descrierea pentru ceilalți, dar și pentru ei înșiși, distincția dintre adevărat și fals își pierde progresiv contururile și omul ajunge să creadă povestirea atât de des spusă și pe care continuă să o spună, stilizând și finisând pe ici pe colo detaliile mai puțin credibile sau incongruente ori incompatibile cu tabloul evenimentelor la care s-a ajuns: iar reaua-credință inițială a devenit astfel bună-credință. Trecerea pe tăcute de la minciună la autoînșelare ajută: cine minte cu bună-credință minte mai bine, își joacă mai convingător rolul, este crezut mai ușor de judecător, de istoric, de cititor, de soție, de copii.
Cu cât lucrurile se îndepărtează mai mult, cu atât crește și se perfecționează schelăria adevărului comod. Cred că doar prin acest mecanism mental pot fi interpretate, de exemplu, declarațiile făcute pentru publicația „Express” din 1978 de Louis Darquier de Pellepoix, fost comisar însărcinat cu chestiunile ebraice pe lângă guvernul de la Vichy în jurul anului 1942 și ca atare responsabil direct de deportarea a 70.000 de evrei. Darquier neagă totul: fotografiile cu mormanele de cadavre sunt montaje, statisticile cu milioanele de morți au fost inventate de evreii în permanență avizi de publicitate, de compasiune și de indemnizații; se prea poate să fi fost și deportări (ar fi fost și greu să le conteste: semnătura lui apare în original pe prea multe scrisori cu ordine privind astfel de deportări, chiar și de copii), dar el nu știa încotro și în ce scop se îndreptau; la Auschwitz , da, au existat camere de gazare, dar erau doar pentru a stârpi păduchii și, de altfel (remarcați coerența!) au fost construite cu scop propagandistic la sfârșitul războiului. Nu intenționez să-l justific pe acest om laș și prost și mă simt jignit că a trăit multă vreme nederanjat în Spania, dar cred că găsesc în el cazul tipic al celui care, obișnuit să mintă în public, sfârșește a minți și în particular, și pe sine însuși, construindu-și un adevăr comod care-i permite să trăiască liniștit. A distinge între bună și rea-credință costă: cere o adâncă sinceritate față de tine însuți, un efort continuu, intelectual și moral. Cum să pretinzi așa ceva de la oameni ca Darquier?
Dacă citim declarațiile lui Eichmann din timpul judecății de la Ierusalim și ale lui Rudolf Höss (penultimul comandant de la Auschwitz, inventatorul camerelor de gazare cu acid cianhidric) din autobiografia lui, recunoaștem în ele procesul de reelaborare a trecutului, mai subtil decât cel abia amintit. În esență, aceștia din urmă s-au apărat în maniera clasică a gregarilor naziști, sau, mai bine spus, a tuturor gregarilor: am fost educați în spiritul obedienței totale, al ierarhiei, al național-socialismului; am fost îmbibați cu lozinci, îmbătați cu ceremonii și manifestații; ne-au învățat că singura dreptate era ceea ce era în folosul poporului nostru, iar singurul adevăr consta în cuvintele Șefului nostru. Ce vreți de la noi? Cum de vă trece prin gând să ne pretindeți nouă, când faptele s-au încheiat, un comportament diferit față de cel pe care l-am avut noi și toți cei care erau ca noi? Am fost executanți sârguincioși și pentru sârguința noastră am fost lăudați și promovați. Deciziile nu au fost ale noastre deoarece regimul în care am fost crescuți nu ne permitea să le luăm pe cont propriu: alții au fost cei care au hotărât în locul nostru și lucrurile nu puteau să se desfășoare altfel, pentru că ni se amputase capacitatea de a decide. Nu doar că ni se interzisese să decidem, dar devenisem și incapabili să o facem. Ca atare nu suntem vinovați și nu trebuie să fim pedepsiți.
Chiar proiectată pe fundalul coșurilor de la Birkenau, această argumentare nu poate fi considerată doar rodul purei nerușinări. Presiunea pe care o poate exercita un stat totalitar modern asupra individului este înspăimântătoare. În esență trei sunt armele sale: propaganda directă ori camuflată de educație, de instrucție și de cultura populară; blocarea informațiilor plurale care i se opun; teroarea. Cu toate acestea nu trebuie acceptată ideea că această presiune este irezistibilă, cu atât mai puțin în răstimpul scurt al celor doisprezece ani ai celui de al Treilea Reich: în afirmațiile și în disculpările privind responsabilitățile foarte grave ale oamenilor ca Höss și Eichmann este evidentă exagerarea și mai ales alterarea amintirii. Ambii se născuseră și fuseseră educați cu mult înainte ca al Treilea Reich să devină realmente „totalitar”, iar aderarea lor fusese rezultatul unei opțiuni dictate mai mult de oportunism decât de entuziasm. Reelaborarea propriului trecut a fost o operație ulterioară, lentă și (probabil) nemetodică. E o naivitate să ne întrebăm dacă au făcut-o cu bună ori cu rea-credință. Până și ei, atât de tari în fața durerii altuia, când soarta i-a adus în fața judecătorilor, în fața morții meritate, și-au construit un trecut comod și au sfârșit prin a crede în el: mai ales Höss, care nu era un om subtil. Dimpotrivă, după cum rezultă din ceea ce a scris, era un tip atât de puțin înclinat spre autocontrol și introspecție încât nu realizează că își confirmă antisemitismul grosolan chiar în clipa în care îl reneagă și îl neagă și cât de unsuros apare autoportretul lui de bun funcționar, părinte și soț.”
(……)
Primo Levi
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 2, februarie 2019, anul IX)
Citiți continuarea articolului aici., în revista Orizonturiculturale.ro
„În 2019 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Primo Levi, chimist și scriitor torinez, supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, și 32 de ani de la sinuciderea lui. Prima lui carte, „Se questo è un uomo”, 1947, ca și următoarele dedicate temei, se remarcă prin factura carteziană de a prezenta fațetele monstruosului univers concentraționar căruia i-a fost victimă, sintetizând factologicul prin fixarea unor momente reprezentative și a câtorva categorii umane. Etica adevărată, implacabilă, care nu acceptă jumătăți de măsură, se impune din paginile cărții nu la nivel declarativ, ci din frusta prezentare. După publicarea mai multor volume de povestiri, romane și poezii ținând de sfera beletristicii, nu lipsite de succes, Primo Levi a revenit cu reflecții hiperlucide asupra materiei din cartea de debut cu eseul I sommersi e i salvati, 1986, nou memento! adresat omenirii. Publicăm în traducere paginile introductive ale acestuia.”
