Prietenie și arta de jongla cu diferențe ireductibile
Nu cred că sunt posibile iubirea sau prietenia între cei cu pretenții utopice de la condiția umană sau care confundă puterea cu alimentarea unor orgolii și calitatea cu acumularea unui capital de imagine.
Prietenii nu sunt nici cei care ne arată empatie cu orice ocazie nici care care sunt de partea noastră orice tâmpenie am face nici cei care ne susțin necondiționat. Sunt cei care ne înțeleg și ne plac.
Prietenia pretinde foarte multă subtilitate, o artă de a stăpâni nuanțele și de a jongla cu diferențele ireductibile. Ca și arta amoroasă, dealtfel. E ceva serios, complex, nu ține cu mimetisme pe post de empatie și cu remarci elogioase pe post de afecțiune reală, nu ține cu simulacre de admirație sau păsare, cu paralelisme, cu proiecții și nu ține nici cu ajutorul reciproc, căci nu suntem tot timpul nevoiași. Prietenia nu e despre nevoia de validare, ci despre virtute, arată Aristotel. E ea însăși un laborator de cultivare a calității umane.
M-am săturat de prietenii utilitare. M-am săturat de orice utilitar.
Prietenie și arta de jongla cu diferențe ireductibile
Se spune că trăirea estetică nu vine să întâmpine nevoi, ci să creeze altele noi, de aceeași intensitate cu cele naturale.
Prietenia, la maturitate, trebuie să hrănească niște așteptări și exigențe de ordin mai înalt, nu e îndeajuns ca oamenii să se se confeseze și să se urmărească reciproc.
Confesiunea fără valori comune și fără un fond comun de trăire e o falsă intimitate.
Nici sexul nu e intim doar pentru se ating două trupuri. Poți rămâne perfect exterior sufletește și detașat de propriul trup, exact ca și atunci când mănânci o înghețată.
Să te simți util prietenului e una și să te simți folosit e alta.
La fel și cu ceea ce emitem, scriem, gândim.
Ești folosit, inevitabil, atunci când celălalt ori nu te place ori nu te înțelege.
Dar depinde de noi să nu ne lăsăm abuzați.
În general cei care își permit să înghită se știu și cu musca pe căciulă.
”Prietenul la nevoie de cunoaște” e puțin altceva decât ”doar din nevoie îl caut”.
Mulți n-au avut niciodată parte de o legătură care să depășească stadiul utilitar.
Iar în privința hranei, dacă ne permitem luxul de a nu ne îndopa cu junk-food, atunci e de dorit să fim atenți să nu avem parte nici de junk-sex, de junk-culture și așa mai departe…
E foarte greu să suporți un altul în plină anarhie, fără univers comun.
A avea valori înseamnă a te struni, a îți impune și respecta limite, a respecta limitele altora. Bineînțeles și libertăți. Valorile produc auto-cultivare, ele nu sunt firma de pe haine.
Oricum, trebuie să fim ceva mai mult decât simple individualități ca să putem cultiva sentimente. E greu de explicat cuiva care nu simte că în el e ceva mai mult decât el însuși (nu spun doar în sens religios, ci și instinctual).
prietenie
Există un anumit nivel de profunzime dincolo de care nu ne putem nici unul duce mai departe. În prietenie și în iubire cam e musai să nu fim ținuți forțat la suprafață. Uneori menținerea la suprafață vine din decalajul de potențial întru nuanțare și profunzime și atenție, alteori vine din incompatibilitate pură.
Nu e nimic mai supărător decât confesiunea supusă anchetei și analizei cu sânge rece. Confesiunea e o taină. Și o artă. Am părăsit oameni pentru că nu erau destul de delicați cu confesiunile proprii….pentru că nu-și respectau îndeajuns ființa sau nu aveau foarte limpezi în sinea lor clarificate domeniile binelui și răului.
Retorice de genul: am fost bun și la ce mi-a folosit? sunt junk-material.
A îți respecta ființa presupune exact pe dos decât să fii autosuficient, înfumurat, iubitor doar de sine. O respecți fiind moral și purtându-te bine cu ceilalți. Narcisismul sau histrionismul stârnesc în cel mai fericit caz milă.
Ideea ”mie să îmi fie bine, dincolo de orice” e repugnantă… Simplismul acesta pragmatico-egolatru e stânjenitor.
Pe cine slujești? Eul? El e Dumnezeul tău? Și vrei să fac parte din corul îngerilor?
Citiți și Violul
