Poem(e) cu înger(i)

Poem(e) cu înger(i)

Făptură clădită din sfințenie și suferință luminoasă, poetul Vasile Voiculescu s-a întâlnit cu divinul în cele mai insolite împrejurări și a avut inteligența să decodeze mesajul solului cu „pene de lumină” și să-l recodifice în vers.

Apariția aceea mută și descurajată a tălmăcit însăși interiorul ființei omenești – toată dumnezeirea, pusă acolo ca să putem în continuare iubi, spera și trece mai departe, și mai departe…

Trimis înadins de soartă,

Mi-a trecut pe la poartă

Şi nu s-a oprit.

Era cu părul ca aurora,

Aripile, cu pene de lumină,

Lînced le tîra la picioarele tuturora,

Prin pulbere şi tină.

Suia din prăpăstii? Cobora din stînci?
Acoperit de mister,
Cădeau peste el umbre mari si-adânci,
Ca peste toți cei ce vin din cer.

Nu purta sabie, n-avea-n mână crinul,
Rătăcind pe stradă,
Si-a aruncat doar ochii la mine-n ogradă,
Unde năpădise cucuta și pelinul.

Stam pe prispă, halucinat:

M-a văzut… nu m-a văzut?

Căci nu mi-a luat aminte…

Era aşa de abătut,

Că n-am mişcat, n-am strigat,

L-am lăsat de-a trecut înainte.”