Pescărușul Oprahizat – „Stupid Fucking Bird”

Opera lui Cehov se adresează cititorului mai pretenţios, a cărui imaginaţie funcţionează  pe paliere distincte ale reprezentării semnificaţiilor. Dincolo de șirul nesfârșit de montări fidele literei și spiritului cehovian, piesele lui  dramaturgului rus provoacă noile generații de dramaturgi și regizori să ofere reinterpretări moderne care să rezoneze mai bine cu cerințele publicului contemporan. Așadar, orice mouă montare echivalează cu o nouă reflectare a textului în oglinda scenei. Complexitatea lumii lui Anton Cehov a atras artiști de peste un secol. Stilul său de teatru a contribuit la nașterea realismului în actoria modernă, totuși ceea ce a fost cândva revoluționar se simte acum banal și, de prea multe ori, obosit. Iată că dramaturgul american Aaron Posner păstrează temele cehoviene din „Pescărușul”, precum dragostea neîmpărtășită, visele spulberate sau căutarea unor noi forme de artă teatrală, dar le plasează pe freneticul fundal al secolului al XXI -lea.

Piesa remixată de Aaron Posner – „Stupid Fucking Bird” –  este un text meta-teatral, departe de o simplă contemporaneizare. Prin urmare, directorul de scenă, Răzvan Oprea, a scos la rampă o distribuție bine aleasă pentru această versiune multigenerațională. Incursiunea în universul cehovian se realizează în pași (post)moderni. Posner a excelat, readucând vocea rebelă, dar revoluționară a lui Cehov, prin personajul Kostea/Con în textul american: „De ce noi forme?”.

Dramaturgul și regizorul pătrează emoțiile tipic cehoviene, dar introduc (brutal) însemne ale timpului prezent. Cu talent și versatilitate artistică, o distribuție în care se remarcă nume consacrate ale Naționalului bucureștean (Cecilia Bârbora și Marius Bodochi), alături de mai tinerii lor colegi (Eduard Adam, Cosmina Olariu, Vitalie Bichir, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea) populează simultan două lumi – cea a eroilor cehovieni și cea a personajelor lui Aaron Posner. Așadar,  în prima jumătate a versiunii scenice actuale, tonul este exploziv-inovativ, pe fundalul apelului lansat de Kostea (Konstantin din piesa lui Cehov), care pleda pentru introducerea «formelor noi ». Bunăoară, reprezentația este înțesată cu tropi moderni: scene de dans, adresarea directă și interacțiunea cu publicul, folosirea camerei video, ca un confesional de tip videochat. Cea de-a doua parte se află la graniță cu naturalismul și reunește actorii în scene emoționante, care se întrepătrund cu unele confesiuni monologate. „Stupid Fucking Bird” este o actualizare ireverențioasă, care aduce în prim-plan teme precum dragostea neîmpărtășită, suferința emoțională (prezentată sub forma unei permanente Oprahizări). «Disputa» dintre Aaron Posner și ‘bătrânul’ Cehov a scos la iveală o reprezentație pe alocuri răutăcioasă, nostimă, angoasantă, dar veridică.

Dacă Posner a preluat personajele complexe, monologurile esențiale, simbolismul bogat și a ridicat ștacheta pentru o Americă contemporană, regizorul montării de la Naționalul bucureștean a mizat pe talentul actorilor din distribuție, care au permis adâncirea în anumite monologuri și au lăsat la vedere tonul dramaturgului: supărat, onest, inteligent, sensibil și profund mișcător.

Într-o piesă care examinează relevanța teatrului, nu putea exista o mai bună recunoaștere decât de formula unui happening: Con (Eduard Adam) și Dev (Emilian Mârnea) interacționează cu membrii din echipa tehnică, dar și cu spectatorii. Designul scenic, propus de Silvia Horobeanu,   e marcat de grafica pop art, colțuri incitante, expuse, un realism la granița cu naturalismul și, în cele din urmă, un gol fragil, este la îndemână, dar și de unele ‘ajustări’/proiecții video, puse în valoare de light design (Andrei Niculescu). Întreg ansamblul scenic ajută privitorul să observe și să analizeze o mizerie confuză.

Regizorul și abilii actori din distribuție, împreună cu scenografa Silvia Horobeanu și coregraful Florin Fieroiu, deschid o excelentă perspectivă modernă asupra universului cehovian. Regăsim, așadar, temele obsesive: doliul, dragostea neîmpărtășită, stranietatea sentimentului ‘de a fi spectatorul propriei vieți’ și deconcertanta concluzie că arta va avea mereu o structură mai frumos elaborată decât viața banală.

Adaptând piesa „Pescărușul” pentru șapte personaje principale, dramaturgul Posner implementează cu abilitate teme cehoviene despre semnificația dragostei și artei în experiența umană pentru a crea un trio de cupluri. Există șapte personaje, ale căror relații pot fi rezumate astfel: A iubește pe B, care are o pasiune pentru C, care iubește pe D, care are o aventură cu E, care are o relație cu F. În ceea ce privește G, este un tip amabil care reușește  să te ferească de acest ‘hexagon romantic’. O agresiune explozivă stă la baza acestei piese. Prin urmare, livrarea de către Con a pescărușului simbolic către Nina capătă aici o nouă semnificație. Cât de des, când suntem îndrăgostiți, facem lucruri pe care nu le putem explica? Câte dintre acestea sunt strigăte pentru apropiere și acceptare? Este inexplicabil, deși complet sensibil pentru o minte înfometată de dragoste, iar Con, în interpretarea lui Eduard Adam, lasă la vedere astfel de emoții. În explorarea inexplicabilului decalaj dintre rațional și irațional excelează actrițele Cecilia Bârbora (Emma), Cosmina Olariu (Nina) și fragila Alexandra Sălceanu (Mash).

În acest nou univers, ne uităm la ideile din „realitate” într-unul dintre cele mai „false” medii posibile. Posner cere deseori sfatul publicului, de aceea și actorii sparg „al patrulea perete”, descărcându-se de grijile și necazurile lor. Dacă la Cehov evenimnetele-cheie se derulau în afara scenei, de această dată, adresarea directă devine excesivă, iar actorii transformă replicile unui scriitor clasic, tratat adesea cu respect formal, într-o oglindă care indică în detalii clare tot ceea ce este nou la nefericirea oamenilor de astăzi (mult mai obsedați de această temă). Sorn (Marius Bodochi, specializat în histrionism dramatic ), un doctor îmbătrânit, care este fratele Emmei și unchiul de sprijin al lui Con, acționează ca o prezență corică pentru piesă. El este cel care încearcă să calmeze apele tulburi dintre sora și nepotul său, care rumegă sensul tuturor și care tulbură audiența cu concluziile sale despre natura și scopul uman.

Personajele de pe scena din sala Pictura ne imploră să îi recunoaștem, să le simțim durerea și ne cer (la propriu) sfaturi. Ceva s-ar putea pierde în această paradigmă schimbată, dar se câștigă umor (pentru adulți) mult mai accesibil, iar strigătul plângător al lui Con pentru ‘noi forme’ prinde viață. Mixul aventuros de inteligenți alfabetizați și vulgarități ireverențioase ar putea deruta un anume tip de public dacă nu ar fi existat inteligența scenică a tuturor actorilor din distribuție. Concluzia acestui spectacol ar fi evidentă: viața armonios trăită este cea mai frumoasă „ficțiune artistică”. La final, încă nu știm dacă Cehov zâmbește sau nu la adaptarea lui Postner, dar – cu sigurnață – ar fi mândru de artiștii reuniți în această montare, perfect conștienți de faptul că succesul este cel mai fiabil indicator al calității.

„Stupid Fucking Bird” de Aaron Posner

Traducere: Evelina Siminică

Regie: Răzvan Oprea

Scenografie: Silvia Horobeanu

Video: Silvia Horobeanu

Light design: Andrei Niculescu

Muzica: Rareș Varniote

Coregrafie: Florin Fieroiu

Regia tehnică: Adrian Ionescu, Luțu Scobeniuc

Data premierei: 16 sept.2021

Pauză: Nu

 

Distribuția:

 

Emma:	Cecilia Bârbora		Sorn:	Marius Bodochi
Con:	Eduard Adam		Nina:	Cosmina Olariu
Trigorin:	Vitalie Bichir		Mash:	Alexandra Sălceanu
Dev:	Emilian Mârnea		Copilul:	Matei Dumitru