Performanța rusească și traumele
2022: Citesc pe internet tot felul de polemici/ discuții despre performanța echipei feminine de patinaj artistic din Rusia și vreau să zic niște lucruri, ca să fie clar pentru toată lumea:
1. Nu există performanță sportivă/ artistică/ tehnică/ teoretică care să merite prețul traumelor. Nici diplomă, nici medalie de aur și nici trofeu; actul artistic e un moment, fie el istoric sau nu, în timp ce rănile sufletești/ traumele psihologice le poți în cârcă o viață, indiferent de vizitele la psiholog pe care le faci sau nu.
2. În România se practică și se perpetuează (sau cel puțin se practica până acum câțiva ani, dacă s-a schimbat ceva între timp, nu pot decât să mă bucur) în sport și în arte o cruzime de nedescris din partea majorității profesorilor/ antrenorilor (există și excepții, am cunoscut personal) cu scopul atingerii performanței de tip rusesc. Problema e că această performanță e plătită cu traumele unor tineri umiliți zilnic de niște narcisiști frustrați, care te vor câine bine dresat, fără opinii personale.
3. Probabil că cea mai mare durere și dezamăgire din viața mea a fost decizia de a renunța la actorie, în condițiile în care a fost singura chestie pe care mi-am dorit-o cu adevărat, cu ardoare. Dar eu chiar nu am putut să mai suport misecuvenismele unor scârbe și cruzimea lor verbală, așa că am decis să mă reorientez; din păcate, inclusiv în ziua de azi mi se derulează în minte amintiri dureroase din acea perioadă și la 20 de ani, când am decis să închei acest capitol înainte de a fi prea târziu pentru sănătatea mea mintală, deja mă simțeam obosită, înfrântă, eram mereu irascibilă și plângeam din orice; la 20 de ani, când ar trebui să-ți deschizi aripile, nu să te saturi de viață.
4. Majoritatea tinerilor care ajung, nu neapărat departe în carieră, dar care sunt preferații „mentorilor” respectivi, sunt niște hiene gata să rupă tot și să calce peste cadavre (și aici există excepții, dar din ce-am observat în cinci ani de actorie, cam așa stă treaba). Din păcate asta nu se vede nici pe teren și nici pe scenă și, obiectiv vorbind, nici nu contează pentru că spectatorul vine, în general, să vadă spectacolul/ meciul/ ce-o fi în sine, nu caractere.
5. După cum am spus, există și profesori/ antrenori/ mentori dedicați, dar care nu-și traumatizează echipa/ elevii/ studenții. Sunt puțini, dar există și merită prețuiți pentru că, da, performanța nu se face fără efort și dedicare, dar cred cu tărie că se poate face respectându-l pe celălalt și scutindu-l de traume pe care adolescentul/ tânărul respectiv le va duce o viață, nu tu, „marele profesor”, pe care te-a luat gura pe dinainte pentru că tu îți permiți.
Sacrificiul școlii sportive rusești este însă o condiție înnăscută a celor care optează pentru performanță. Există o astfel de îndârjire în fiecare dintre acești artiști-sportivi care nu admite nici locul secund, nici retragerea din scenă la momentul la care sănătatea să nu-și ceară prețul.
Din păcate, un alt gigant al dansului pe gheață (patinaj artistic) se află în situația de a plăti cu prețul vieții curajul și încăpățânarea de a rămâne în scenă mai mult decât se putea.
Roman Kostomarov, în vârstă de 46 de ani, campion olimpic la dans pe gheață, trece printr-o cumplită experiență cu final neprevăzut. Sportul și pasiunea pentru artă și-au luat tainul mai mult decât a fost omenește posibil, iar Kostomarov, după câteva intervenții chirurgicale de amputare la nivelul membrelor, se zbate între viață și moarte. La începutul lui 2023, pentru a participa la un spectacol în aer liber organizat de Ilia Averbuh (argint la Salt Lake City 2022), el a lucrat la temperaturi foarte scăzute, după care a fost internat la Komunarka, într-un spital de la periferia Moscovei, cu febră foarte mare. Starea lui a devenit incertă în momentul în care, după amputarea labei picioarelor și a câtorva degete, a suferit un accident vascular cerebral cu urmări grave.
Amară observaţie: „Nu există performanță sportivă/ artistică/ tehnică/ teoretică să merite prețul traumelor.”
E adevărat? Există un preţ de neplătit?
Trebuie să reținem acest nume, care în spatele lui ascunde o muncă titanică, supraomenească, și un preț pe măsură. Dumnezeu să-l ajute pe calea cea bună, oricare ar fi aceea!
Imaginile au scop pur ilustrativ!
M-am născut în Cluj-Napoca, județul Cluj, la data de 22 ianuarie 1995. Am absolvit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” (secția artă dramatică, promoția 2010-2014), Facultatea de Istorie și Filosofie (secția Filosofie, nivel licență) în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca (promoția 2015-2018) și cursurile masterale ale Facultății de Litere, în cadrul aceleiași universități (masteratul de Studii Literare Românești, promoția 2018-2020). Am publicat poezii în revistele „Literatura de Azi”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „eCreator” și „EgoPHobia”, fiind membră a Cercului Literar de la Cluj, începând cu iarna anului 2017 până în vara anului 2018 și membră a Cenaclului Literar Studențesc „Vox Napocensis” începând cu luna decembrie a anului 2019 până în luna mai a anului 2020. De asemenea, am publicat texte de proză scurtă în revista on-line „Catchy”. În anul 2021 am publicat un grupaj de poezii în antologia bilingvă (româno-suedeză) a editurii Bifrost „Echivalențe”.