„Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”, îi scria Odobescu prietenului său Anghel Demetriescu. Scrisoarea datează din noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, când va avea loc prima tentativă de sinucidere.
Dar cine era această Lolita cu 30 de ani mai tânără după care înnebunește scriitorul de 55 de ani, căsătorit cu o prințesă adevărată? Era Hortensia Racoviță, profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti, cu doi soţi la activ: dramaturgul Alexandru Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care rezultă doi copii) şi D. Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul îi moare de mielită).
În 1892, Odobescu era îndrăgosit şi în prag de divorţ, “antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată“.
„Odobescu îşi îndepărtează soţia la Curtea de Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se arată plină de îngăduinţă”, povesteşte istoricul Ion Bulei. Saşa va face un lucru incredibil: îi va cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul său! (vă puteți imagina una ca asta?). Dar femeia care iniţial îi acceptase iubirea şi se spune că îi şi alimentase pasiunea va spune “nu”. Odobescu nu va putea trece peste refuzul Hortensiei și a doua tentativă de sinucidere îi va reuși în noaptea de 8 spre 9 noiembrie 1895, în urma unei supradoze de morfină. Femeia s-a recăsătorit în acelaşi an cu un profesor de geografie…
Iată acum ce scrie pe blogul său Stelian Tănase despre „personajul Odobescu”.
“…este f. interesant. Provenea din clasa boierească, cu moșii în Teleorman. A făcut studii la București și Paris. Era un estet, am spune, chiar un dandy sau un playboy, un om al voluptăților. Era un bărbat frumos, un afemeiat. Era un boem, dar nici ambițiile nu i-au lipsit. Datorită relațiilor de familie a încercat în politică să își facă o carieră, dar nu a fost suficient de tenace. A primit diverse sinecuri de la rude, guverne, etc. Uneori chiar posturi importante, cum a fost cel de la legația din Paris, de unde a fost demis de primul ministru Ion C. Brătianu (rudă indepărtată prin mama lui Obodescu, din familia Caracaș) pentru risipă. A fost mai harnic la scris. “Pseudokinegeticos” e o carte bună, dar nu o capodoperă cum s-a spus. A scris o monografie a tezarului de la Pietroasa. Avea cunoștinte vaste în domeniul arheologiei, și chiar s-a pasionat de săpături și cercetări diverse. A ținut și un curs la Universitate. A fost pentru un timp directorul Teatrului Național etc. S-a plimbat prin multe posturi, fără să prindă cheag undeva.
Azi dă impresia că nu își găsea locul. Aparținînd elitei prin naștere și avînd o bună educație, putea să facă orice fel de carieră. Nu s-a decis niciodată definitiv pentru ceva anume – scris, arheologie, politică, diplomație. A fost un hedonist. I-au plăcut mult luxul, ceremoniile, decorațiile, uniformele, rangurile, să se frece de lumea bună. A fost nu doar un estet și un grandoman, dar și un închipuit. A fost ruinat întii de toate de luxul în care s-a complăcut. A trăit la un nivel pe care însă nu și l-a putut permite. Era foarte cheltuitor. G Călinescu observă bine că era un personaj balzacian, mereu îngropat în datorii. Creditorii il urmăreau peste tot ca să-și recupereze împrumuturile.
S-a căsătorit în 1858 , la 24 de ani, cu Alexandra ( Sașa ) Prejbeanu, o femeie frumoasă, cu nume și avere. Era fiica naturală a lui Pavel Kiseleff, general rus, fostul guvernator al Principatelor Unite. Era unul din cei șase copii făcuți cu Ruxandra Băleanu. Țarul nu le-a permis să se căsătorească chiar dacă cei doi au trăit pînă la moarte impreuna în Rusia si la Paris, unde Kiseleff a fost ambasador. Asta a făcut ca progeniturilor să nu li se recunoască rangul princiar. Copiii au fost înfiați de familii din Țara Românească.
Cei doi Odobești, Sașa și Alexandru, au avut un singur copil, Ioana. Mariajul celor doi a funcționat bine trei decenii. Fidela și răbdătoarea Sașa Prejbeanu firește a închis ochii la aventurile amoroase ale soțului ei și i-a plătit mereu datoriile. Ca efect, a scăpătat, trebuind să își vînda casele, moșiile. Și Obobescu a sărăcit, a rămas în cîțiva ani fără avere. Toată viața nu a facut decît să fugă de creditori – bănci, rude, amici – care au făcut imprudența să îl împrumute…
O altă chestiune care a existat între cei doi era dependența lui de morfină. Cu timpul această dependență a crescut. Era o un viciu costisitor chiar și pentru el. Starea lui de sănătate s-a depreciat. Îmbătrînea urît, solicitînd cunoștintelor posturi și sinecuri, împrumutindu-se cu diverse sume, curtînd femeile, injectîndu-și morfină. Pe acest fond a intervenit pasiunea pe care a făcut-o pentru Hortensia Racoviță. Repede, aventura devine cunoscută în București, orașul cel mai indiscret și bîrfitor din cîte există. Odobescu era prea bătrîn pentru o intrigă amoroasă cu o femeie tînără, povestea dă naștere la discuții. Odobescu se pune într-o postură ridicolă.
Respectul pentru el, om bătrîn, intelectual cu merite, om cu suprafață în societatea romanească, se risipește repede. Lumea rîde de el. Odobescu s-a aflat într-o postură ridicolă. Sașa Prejbeanu crede întîi că e vorba de o simplă aventură, mai trecuse prin episoade asemănătoare. De data asta insă era f. serios. Sașa află chiar de la el că este iremediabil îndrăgostit de Hortensia Racoviță. Mai mult chiar, Odobescu o roagă să divorțeze și să mijlocească pentru el o căsătorie cu amanta ingrată, “femeia pe care o dumnezeia”, cum a scris într-o scrisoare. Omul iși pierduse mințile probabil de la morfină, din pasiune, de la hăituitul continuu al creditorilor, de la bătrînețe.
În noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, încearcă să se sinucidă. Nu reușește, doza fiind prea mică. Sau a fost o simulare ca s-o determine pe iubita care îl respingea să se întoarca la el !? Nu știm, putem doar să facem presupuneri. Cert este Hortensia Racoviță nu se arată impresionată de suferințele adoratorului ei. Cîteva zile mai tîrziu, la 8 noiembrie, Alexandru Odobescu face o nouă tentativă de suicid în aceeași manieră, luînd morfină în casa unde locuia din strada Cuza Vodă nr 5. De data asta a reușit. A murit două zile mai tîrziu, la 10 noiembrie 1895.
Caragiale a scris un articol legat de această împrejurare tragică, dar și stupidă, despre postura lui Odobescu„ “amant ridicul şi batjocorit”… Trist sfîrșit pentru un om fălos, bărbat chipeș, educat, cu multe talente. A ratat prin dezlînare și ușurință. Poate pentru că era prea dotat, superdăruit de la natură. A putut face orice pînă la un moment dat în lumea românească. A cedat la final, cum chiar el a scris în scrisoarea de adio, în fața „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor”.
(fișă de roman – Partida de vînătoare )
Citiți întregul articol pe Catchy.ro, aici.
