nu voi salva eu oboseala aceasta, cu-atât
mai puțin pe tine, cel
ce stai cu spatele lipit de perete, seara,
și mă aștepți cu roțile umbrei
strâmbe și desumflate
îți mângâi, în treacăt, părerea de pâclă,
cât să nu-i tulbur mai tare electronii
zburătăciți pe orbite
și-mi jur să nu mă opresc, să merg mai departe
cu tălpile goale
înfipte până
la rădăcini în pedale de sticlă.
de-aș putea salva oboseala aceasta
de fantome boite
n-ar mai veni seara și nu s-ar lipi
umbrele, umbra ta
de perete.
foto sursa
Citește și intru în casa ta
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.