Oamenii culți sunt… precum Cehov

Motto: „Cehov este un artist incomparabil. Cehov a creat forme noi de scris, complet noi, după părerea mea, în întreaga lume, cum nu am mai întâlnit nicăieri. Și nici nu poți să-l compari pe Cehov ca artist cu scriitorii ruși anteriori – cu Turgheniev, Dostoievski sau cu mine. Cehov a impus o formă specifică, la fel ca impresioniștii.”
(Lev Tolstoi)

Anton Pavlovici Cehov, medic, prozator și dramaturg rus, este considerat una din mințile ilustre din istoria literaturii mondiale.  Deși a urmat studii în domeniul medical și a profesat ca medic, scriitorul nu a renunțat la pasiunea sa, descoperită încă din copilărie. În decursul vieții sale a lăsat moștenire generațiilor viitoare șaptesprezece piese de teatru și aproape șase sute de povestiri.

Anton Cehov (n. pe  17 ianuarie, 1860, în Taganrog, oraș-port la Marea Azov – d. 2 iulie, 1904, în Germania) a fost al treilea din cei șase copii ai cuplului Pavel Yegorovich și Yevgeniya Cehov. Tatăl său a fost proprietarul unui magazin alimentar, bunicul lui a fost iobag, care a cumpărat libertatea familiei sale în 1841.( cf. notablebiographies.com)

Anii 1883-1885 au fost foarte productivi pentru Cehov. În 1884, pleacă să lucreze într-un spital la Chikino, Rusia, dar până în luna decembrie a aceluiași an, dezvoltă primele semne de tuberculoză, boala care în cele din urmă, l-a ucis.

În 1887, lucrarea sa, În amurg  îi aduce mult râvnitul premiu Pușkin al Academiei Ruse de Științe. În ciuda faptului că profesia de medic era îndeletnicirea lui principală, se pare că aceasta nu i-a adus și satisfacții financiare. Astfel, Cehov se dedică pasiunii sale pentru scris și oportunitatea apare când este invitat să scrie pentru Novoye Vremya (Vremuri Noi), deținută de un om de afaceri.

Vara anului 1888 și-o petrece în Ucraina, dar o hemoragie puternică la plămâni îl obligă să-și schimbe domiciliul. Construiește o vilă în Yalta, unde se mută împreună cu mama și cu sora sa în anul 1898. Inspirat din realitățile vieții, Cehov scrie O poveste banală, însemnările unui bătrân care se gândește la banalitatea vieții din perspectiva morții  iminente.

Epuizat și cu o stare de sănătate precară, în 1890, inspirat de frumusețea meleagurilor, scrie nuvela „Stepa”, povestea unui băiețel de nouă ani care călătorește peste câmpiile Rusiei împreună cu unchiul său și un preot local.  Lucrarea îi aduce lui Cehov atât o sumă considerabilă de bani, cât și aprecieri în rândul scriitorilor din acea vreme.

În 1892, Cehov cumpără o proprietate în Melikhovo, lângă Moscova, unde va sta până în 1899. În această perioadă, el a scris sub pseudonimul Shcheglov. Scriitorul  s-a concentrat asupra unor activități filantropice în zona de reședință: a înființat școli, clinici, o stație de stingere a incendiilor și o asociație de sprijin. Aici a desfășurat activități medicale și de îngrijire a celor suferinzi și nevoiași, și a cunoscut o perioadă artistică înfloritoare. În decursul celor șase ani a scris povestiri scurte precum : Fluturele, Vecinii, O poveste anonimă, Călugărul negru, Adriana printre multe alte capodopere. Viața satului a devenit tema principală în lucrarea sa intitulată Țăranii.

În lunile octombrie-decembrie ale anului 1899, Cehov a lucrat la ultima sa serie de povești, De crăciun, Doamna cu cățelul și În râpă.

Piesa Pescărușul, scrisă  în 1895, a avut  prima reprezentație, un an mai târziu. Ea s-a dovedit a fi un real eșec, până  în 1898, când la Teatrul de Artă din Moscova spectacolul a înregistrat un neașteptat succes și  a devenit emblema oficială a instituției.

Pe 25 mai 1901, se căsătorește cu actrița Olga Knipper, singura poveste de dragoste profundă a vieții sale, dovadă fiind scrisorile celor doi, care există și astăzi.

Unchiul Vanea, Trei surori și Livada de vișini sunt scrise la puțin timp după aceea, între 1900 și 1904. În cele trei piese autorul surprinde lupta pe care o duc personajele pentru a-și atinge țelurile și aspirațiile greu de realizat. În fiecare dintre ele, un grup de proprietari se luptă să conserve valorile lor culturale împotriva schimbării sociale susținută de clasa de mijloc, de la profesori la mici întreprinzători.

Sănătatea lui Cehov s-a înrăutățit și în iunie 1904 se mută împreună cu soția sa în Germania, în orașul balnear Badenweiler, dar pe 2 iulie scriitorul se stinge din viață.

Poate că unul dintre cele mai interesante texte nonliterare ale lui Cehov este cel al unei scrisori pe care i-o trimite în 1886 fratelui Nikolai, căzut în patima beției, pe care își dorește să-l salveze cu orice preț, inclusiv a-i atrage atenția asupra însușirilor pe care le au oamenii culți, așa cum, de altfel, este (în stare de trezie) și cum ar trebui să redevină. Din nefericire, vorbele fratelui nu l-au impresionat, acesta stingându-se din viață la 33 de ani, cu trei ani mai târziu.

Pentru noi însă, ar putea fi o sursă de reflecție foarte eficientă, pentru că termenul acesta de „om cult” circulă în destul de multe ipostaze, ceea ce, desigur, îl relativizează și îl distruge consistența. Chiar dacă e vorba de mai mult de un secol, observațiile marelui realist sunt absolut pertinente și își păstrează nealterată valabilitatea.

Iată-le:

Așadar, oamenii culți:

1. Respectă personalitatea umană și, astfel, sunt întotdeauna buni, blânzi, politicoși și gata să dea o mână de ajutor. Nu fac mare caz dacă le lipsește un ciocan sau o radieră; dacă locuiesc împreună cu cineva, nu privesc lucrul acesta ca pe o favoare pe care o fac acelei persoane și, atunci când pleacă, nu spun „nu se poate trăi cu tine”. Iartă vacarmul și frigul, și carnea arsă, și vorbele de duh, și prezența străinilor în casele lor.
2. Nu se identifică doar cu cerșetorii și pisicile. Inimile lor suferă după ceea ce ochiul nu poate vedea… Se scoală noaptea din pat să ajute, să le plătească fraților facultatea, să le cumpere haine mamelor lor.
3. Respectă proprietatea altora și, astfel, își plătesc datoriile.
4. Sunt neprihăniți și minciuna îi înfricoșează. Nu mint nici cu cele mai mărunte lucruri. Minciuna este o insultă la adresa ascultătorului și îl așază într-o poziție inferioară în ochii vorbitorului. Nu pozează, pe stradă se poartă ca acasă, nu se fălesc dinaintea celor mai sărmani ca ei. Nu sunt înclinați spre flecăreală și nu-și împovărează ascultătorii cu confesiunile lor. Din respect pentru ei, de multe ori aleg să tacă decât să vorbească.
5. Nu se victimizează pentru a smulge compasiune. Nu se joacă cu inimile celorlalți pentru ca aceștia să ofteze și să le ofere atenție. Nu spun „Sunt neînțeles” sau „Nu sunt dorit” pentru a crea drame ieftine, vulgare, răsuflate, false.
6. Nu au vanități gratuite. Nu le pasă de lucrurile frivole ca celebritatea, […], nu pleacă urechea la perorația delirantă a vreunui privitor la un spectacol, nu doresc să fie cunoscuți prin taverne… Dacă fac o faptă bună, nu pășesc țanțoș ca și când ar fi săvârșit o minune și nu se fălesc că au intrat acolo unde alții nu au fost admiși… Cei cu adevărat talentați se țin cât mai departe de ochii lumii… Până și Krîlov ¹ spunea că un butoi gol sună mai tare decât unul plin.
7. Dacă au un anumit talent, îl respectă. Sacrifică pentru el odihna, femeile, vinul, vanitatea… Sunt mândri de talentul lor… Mai mult decât atât, sunt delicați.
8. Își dezvoltă un simț estetic. Nu se pot duce la culcare în hainele de zi, nu pot să vadă crăpături în ziduri din care ies gândaci, nu pot să respire aer toxic, nu pot păși pe unde a scuipat altcineva, nu mănâncă direct din oala de pe aragaz. Caută cât de mult posibil să se înfrâneze și să-și înnobileze impulsul sexual… De la o femeie nu își doresc o parteneră cu care să împartă patul… Nu caută genul de dibăcie pe care o au cele care spun minciuni neîncetat. De la o femeie își doresc, în special dacă sunt artiști, spontaneitate, eleganță, compasiune, instinct matern… Nu dau peste cap vodcă la orice oră din zi sau din noapte, nu se poartă ca porcii. Beau doar când sunt liberi, la ocazii. Pentru că-și doresc mens sana in corpore sano.

Ei, ce ziceți?

Citiți și despre Honore de Balzac…