O viață nouă, căci azi, mai mult ca oricând, îi mirosea a schimbare

O viață nouă

Soarele zâmbea cocoțat pe un cer cristalin încă de la cinci și jumătate. Urmărea preocupat furnicarul de pe străzile Bucureștiului care se trezea ușor-ușor, scăldat într-o lumină lăptoasă. Ca-n fiecare dimineața, își trimitea o rază în camera Cameliei, la etajul 3. Ferestrele generoase erau portal către lumea de afară.

O nouă zi, gândi ea lungindu-și brațele ca o pisică leneșă. Apoi se dădu rutinei, ca-n fiecare dimineață. Pachetul pentru prânz, cana cu cafea plină ochi, geanta pe umăr și apoi repede spre birou. În căști, de două zile rula obsesiv un nou album Hindi Zahra. Nu se putea sătura ascultând. Azi, mai mult ca oricând, îi mirosea a schimbare. Poate că, în sfârșit, va fi promovată. Adevărul e că avea funcția asta de cam mult timp și orele lungi peste program ar cam trebui să își scoată banii de-acum.

Doamne, ce voce de înger are Hindi! Ce muzică, parcă e ruptă din rai! E aglomerat azi Bucureștiul, o să întârzii la birou. Nu trebuia să zăbovesc atât de mult în pat. Cât de senin e cerul azi! Ar fi fost o zi numai bună pentru plimbare în parc. Uite, câte avioane pe cer! Oare unde s-or duce? Un VW argintiu și un zgomot puternic, înfundat. Atât își mai aducea aminte. Apoi tot zumzetul mulțimii care se strânsese în jur amuțise brusc și ea parcă începuse să plutească.

Se trezi într-o cameră pe care nu o recunoștea. Își dădu seama îndată că era într-un spital. Afară era întuneric. Capul îi era plumb. Abia dacă își putea mișca buzele. În gură avea o senzație ciudată, de parcă ar fi mâncat clei amestecat cu pelin. Ochii erau împăienjeniți și o usturau. Lumina din salon era prea stridentă. Cineva o ținea de mână. Privi lângă ea, dar nu putu distinge chipul. Era prea multă ceață. Închise pleoapele încercând să dea la o parte pâcla. Dar se pierdu din nou.

De ce mă privești ca la sfârșit de lume?

Când deschise a doua oară ochii, era ziuă. Nu știa câte zile trecuseră. Lângă ea era mama. Nu o mai ținea de mână, ci stătea sprijinită în coate, pe marginea patului, cu mâinile împreunate a rugăciune. O mângâie ușor pe cap, adunând puținele puteri pe care le avea pentru a-și forța mâna să o asculte. Mama tresări din rugăciune, îi strânse mâinile în ale ei și o privi cu blândețe amestecată cu un soi de resemnare. Nu îi recunoscu căutătura asta. Mama ei nu o privise niciodată cu acești ochi prefăcuți a încurajare, dar trădând deznădejdea. Nu era prima oară când se afla pe un pat de spital. Suferise în ultimii ani câteva intervenții. Nimic major. Dar mama ei se îngrijora de fiecare dată ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii. Dar niciodată nu avusese privirea de acum.

– Ce am, mamă? Spune-mi adevărul? De ce ai plâns atât de mult? De ce mă privești ca la sfârșit de lume? Spune-mi odată? Doar n-am murit, sunt vie. Ce poate fi atât de rău?

– Fetița mea..scumpa mea..trebuie să fim puternici..vom trece cu bine..să ai încredere..

– Ce tot spui acolo, mamă? Ce încredere, despre ce vorbești? Ia stai puțin! Ceva nu e bine..de ce…nu îmi…simt…picio… Dădu de-o parte pătura cu care era învelită și, văzându-și piciorul drept amputat de sub genunchi, răcni ca și cum atunci pe loc cineva i l-ar fi tăiat, în viu. Piciorul meu! Ce au făcut cu piciorul meu? Cine le-a dat voie să-l taie? De ce i-ați lăsat să facă asta?

Aparatul la care era conectată pentru verificarea semnelor vitale începu să bipăie haotic. În următorul minut, în salon intră o asistentă care o scoase afară pe mama Cameliei și îi pompă în perfuzie o doză de calmant. După încă un minut, Camelia plutea din nou. Apoi, întuneric.

Ce simplu era pentru ei să spună asta. Va trăi.

Următoarele două zile, agonie în starea cea mai pură. Mai mult sedată, Camelia plângea fără oprire, implorând piciorul înapoi. Îi explicaseră pe rând, medicii, părinții, asistentele, că amputația fusese unica soluție. Mașina intrase din plin pe trecerea de pietoni și o lovise cu forța celor 80 km/oră cu care rula. Gamba dreaptă era distrusă complet. Medicii nu putuseră face nimic, deși încercaseră imposibilul timp de 10 ore pe masa de operație. Amputația era singura salvare. Nu avea să fie ușor, dar va trăi, i se tot spunea.

Ce simplu era pentru ei să spună asta. Va trăi. Firește, va trăi. Nu era nici primul, nici ultimul om cu piciorul amputat. Dar cum va putea totuși trăi așa? În realitate, viața ei era cam gata. Ce putea face mai departe? Erau puține șanse de a-și mai păstra jobul de acum. Acolo trebuie să fii activ, să poți călători des. Alergătură. Și toate planurile ei? Trebuia să plece în Africa pentru o lună anul următor. Plănuise și o călătorie în jurul lumii cu prietenele ei cele mai bune. Îndată ce cariera urma să se stabilizeze și putea să facă o pauză sabatică. Cum să mai poată face ea toate astea? Când ea nu știe nici dacă va mai putea merge vreodată. Cum? Și cine are să o mai iubească pe ea, așa ciuntită? Ce bărbat, în lumea asta superficială, ar mai putea-o privi pe ea ca pe-o femeie?

Printre puseurile furtunii lăuntrice, o înjunghie o amintire păcătoasă. În urmă cu trei ani – își amintea cu precizie de orologiu – privise cu milă distantă, aproape rece, o colegă de birou ce avusese nenorocul unui accident șocant de similar cu al ei. Nu zăbovise prea mult femeia cu pricina în sânul corporației tapetate cu prejudecăți și lipsită de orice urmă de compasiune. Cuvintele pe care i le șoptise unei alte colege îi zgâriau acum timpanele: Sărăcuța. Ce viață o mai fi și asta? Cum să te mai iubească vreun bărbat în halul ăsta, cu un picior de titaniu? Mă mir că nu-și ia zilele.

O primă bătălie câștigată

Gândul suicidului o vizitase, negreșit. Ca un cavaler în negru, cu un trandafir otrăvit în dinți, îi dădea târcoale în fiecare noapte petrecută în spital. I se făcea mai întâi frig la gândul că viața ei nu va mai putea fi niciodată la fel. Apoi, cavalerul îi încălzea miezul inimii implantând ispita mergerii spre tenebrele neființării. E simplu, Camelia, parcă îi sâsâia la tâmple ca șarpele biblic, poți încheia într-o clipită, și-apoi va fi liniște. Dar îngerul cu aripi albe, despletite, îi răspundea calin de pe umărul drept E prea simplu. Ție îți plac lucrurile complicate, îți amintești? Așa a câștigat lupta cu ispita suicidului. O primă bătălie câștigată. O victorie prea mică pe un câmp de luptă infinit.

După o săptămână de agonie pe patul de spital, fu externată. Plecă acasă într-un fotoliu rulant. Și cu o pereche de cârje, nou-nouțe. Medicul îi spusese că asta e o soluție temporară, până se vindecă rănile și piciorul beteag va putea accepta proteza. Nu va dura mult. Apoi va veni la terapie. Ca să se poată împrieteni cu proteza – noul ei picior. Ajunsă acasă, nu se clinti din pat trei zile. Stătea împietrită sub pătura care îi acoperea piciorul întreg și pe cel convalescent și privea pe fereastră. Cerul era în fiecare zi cristalin, ca în dimineața accidentului. Soarele îi bătea în geam la fel. Încă era blocată într-o buclă pesimistă. Își imagina ca va rămâne țintuită în pat, că încet-încet i se vor atrofia mușchii, nu se va mai putea mișca nicicum și într-o dimineață senină le va spune tuturor adio zburând spre cer.

De ce să îndure toate chinurile astea? De ce ea?

De ce să îndure toate chinurile astea? De ce ea? Dar până la urmă de ce nu? Ce avea ea în plus față de alți oameni ca să fie scutită de experiența aceasta? Poate așa se întrebase și colega ei, pe patul propriu de suferință? De ce eu? Ar fi vrut să își poată aduce aminte numele ei, să o caute, să o iscodească. Ea oare cum reușise? Avea – își amintea acum – cel mai larg și curat zâmbet din univers. Trebuia să o găsească și să îi ceară iertare.

În dimineața a patra, deschise ochii și privirea îi căzu pe Lili, placa de snowboard care stătea cuminte lângă dulapul de haine așteptând sezonul. Lilișor, ce ne facem, iubito? Cum rezolvăm problema asta? Știi că te iubesc. Ajută-mă! o invocă ea având în glas un soi de bucurie a unui plan proaspăt uneltit. O speranță.

* * *

Aștepta cu sufletul ghem să-i vină rândul. Era ultima în concurs, dar spera să fie prima în clasament. Presiunea de la jocurile paralimpice nu se compara cu nicio altă competiție de snowboard la care participase în ultimii doi ani. Avea o proteza nouă, de ultimă generație, cu care nu avusese timp să se antreneze prea mult. Dar avea încredere că cei trei ani de terapie intensă, dureri la limita suportabilității, trânte periculos de aproape de a-i rupe și celălalt picior luate pe pârtie la primele antrenamente aveau să rodească acum.

Trăia! Doamne, și ce viață!

Când își auzi numele în megafon, toată forfota din jur asurzi. Era doar ea, Lili și pârtia imaculată. Alunecă grațios pe zăpadă, lăsând în urmă dârele senzuale ale curbelor gravate elegant când pe un cant al plăcii, când pe altul. Zăpada scârțâia melodios. Vântul îi biciuia obrajii. Trăia! Doamne, și ce viață! Accidentul ăla blestemat o trezise. Nu știuse până atunci câtă forță mocnește în ea. Și cu câtă poftă poate să trăiască. În două minute ajunse la linia de finish. Ce zbor! Nici nu mai conta rezultatul. Și totuși, pe tabelă, numele ei urcase pe locul premiant. Fusese zborul ei perfect.

Coborî de pe placă, amețită ca după o tură în montagne russe, și își dădu jos ochelarii și casca. Avea stele în ochi. Matei, iubitul ei, o îmbrățișă strâns și îngenunche în fața ei, întinzându-i cu mâna tremurând de frig și de emoție, inelul de logodnă.

Citiți și Trebuia să-mi trăiesc perfecțiunea normalului alături de el, de aceeași autoare.

Sursa foto: unsplash.com, Mihaita Papara, Hindi Zara Official Facebook Page