nu te dezbraci de poezie
și n-o dai la-ntors
ca pe o haină îndelung hărtănită
am învățat că se poartă direct
sub piele
altfel cine știe cum ar luci
năuntrul ți-ai pierde
mințile s-ar opri sângele-n
peștii agili
strecurați în celule.
albe. ușor îți dai seama
că te-nfășoară ceva mai mare
mai înalt
ca un miceliu cosmic
ce se dilată
la tangența cutremurată cu el însuși
n-are nevoie să șoptească printre dinți
constelațiile descoperite în joacă
o hartă ce cântă
și cântă și cântă ne mângâie mă
îmbracă.
foto tumblr.com
Citește și m-ai lecuit
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.