Nu se cunosc exact detaliile morții lui Creangă

După sfârșitul lui Eminescu, ION CREANGĂ a pierdut atât pofta de a scrie, cât și îndemânarea aferentă. Nici anterior, gestația sa literară nu fusese una ușoară, dar grație insistențelor și încurajărilor genialului său amic, o dusese la capăt, reușind să se afirme ca un excelent povestitor de inspirație populară și (totuși) extrem de personal stilistic.

Umorul îi rămăsese viu , conotațiile cinico-negre (amintind de șarjele burlești) fiind evidente. Dar pierduse orice motivație existențială și malițiosul de altădată ( mai mereu surâzător și luminos), era acum un fel de butoi înnecat în osânză (cântărea cam 120 de kilograme), înalt și greoi, care făcea eforturi mari să meargă, chiar și pe cele mai mici distanțe.

Activitatea sa didactică s-a resimțit prima și absenteismul dascălului la catedră- crescu. Primea concedii medicale din ce în ce mai lungi, autoritățile școlare rămînând înțelegătoare față de scriitor.

Ca pedagog, el fusese unul dintre cei mai apreciați ai timpului său, atât sub aspect metodologic, cât și ca autor al unor manuale de profil bine primite.

George Călinescu amintește despre un Creangă tot mai intens obsedat de tema infinitului, fixat pe amintirea lui Eminescu, adesea lăcrimând când recitea poezii ale prietenului său drag. Nu se cunosc exact detaliile morții lui Creangă.

După unele mărturii, ar fi decedat în urma înfulecării a 20 de gogoși imense, chiftind de dulceață, la care s-ar fi adăugat trei pahare mari cu coniac. Ar fi fost însoțit în ultimele ore premergătoare morții, de un amic profesor. Povestitorul s-ar fi despărțit apoi de tovarășul său, pentru a-și vizita fratele (Zahei) proprietar al unui mic debit. În prăvălia întunecoasă și mucedă a acestuia- ar fi suferit concomitent , o criză de epilepsie și una de apoplexie, în urma cărora ar fi murit instantaneu.

Avea 52 de ani.

Moartea se petrecuse în Iași (pe 31 decembrie 1889), acolo unde Creangă locuia.

Cei care l-au văzut în sicriu, au remarcat neobișnuita rumeneală a obrazului său împietrit, peste care luminile tremurătoare ale lumânărilor- aruncau fragmente stranii. Gura îi rămăsese întredeschisă, ca într-o uimire.