- a se citi pe fundalul sonor atașat –
Fiecare dintre noi am năzuit la un moment dat să ajungem într-un loc luxuriant de pe pământul ăsta, măcar o dată în viață. Fiecare ne-am dorit să atingem ținte care mai de care mai greu de atins. Toți ne-am dorit să avem cel mai primitor cuib în care să ne retragem seara și acolo să găsim brațele calde ale celor mai minunați parteneri.
Numai că dintr-o dată, în cel mai brusc mod, visele ni s-au pus pe pauză și doar unul singur mai zvâcnește înlăuntru nostru, ca un strigăt mut, să fim! Nu mai vrem nimic, nimic nu ne mai lipsește, decât pacea inimii… Și ca un făcut sau ca și cum am pune în aplicare o lege nescrisă, ne dorim la fel ca și în alte dăți, adică exact ceea ce nu avem. Însă de data asta ne dorim atât de puțin parcă, vrem doar să fim liberi, ceea ce nu e altceva decât destulul pe care l-am ignorat când l-am avut.
Numai că abia acum când l-am pierdut, chiar și așa parțial, când suntem îngrădiți, limitați și trăim într-un prizonierat pe care încercăm din răsputeri să-l colorăm cumva, să-l încălzim, să-l simțim mai confortabil, realizăm ce am avut… Și nici așa, într-un ceas întârziat ca acesta, nu-i deloc târziu să ne bucurăm de azi, de aici și de acum, pe principiul că mâine nu ne este promis. Nu cred că s-a înțeles pe deplin nici chiar acum în ceasul al 11-lea, de către cei mai mulți dintre noi, din păcate, sensul zilei care ne este dată s-o trăim azi și nici al celei de mâine. Ne dorim cu ardoare același lucru și când credem că avem de toate și când credem că n-avem nimic… Pentru că oricâte am avea, dar iubire nu, nimic nu avem. Și orice suntem dar iubire nu, nimic nu suntem. În această perioadă îmi vine să cânt fericirile liturghice, dar nu ca la carte, păcătoasa de mine, ci așa cum le simt eu acum.
Fericiți cei bine însoțiți! Fericiți cei ce în perimetrul lor limitat au multul! Fericiți cei care deși sunt singuri nu sunt niciodată însingurați! Fericiți cei cărora le stă mâna pe lucru! Fericiți cei care în pădure de-ar fi, știu să-și facă un acoperământ cu mâinile goale! Fericiți cei care știu să apindă focul din amnare și pe cel din inimă să-l mențină măcar mocnit, pe indiferent ce fel de vreme! Fericiți cei care nu s-au lepădat de Dumnezeu, chiat și atunci când toate s-au luat de la ei! Fericiți cei care dăruiesc și nu așteaptă nimic în schimb! Fericiți cei care știu să primească și nu uită!
Oricât de încăpătoare e casa, oricât de plin e frigiderul, oricât de consistent este CV ul și oricât de puternici ne sunt încă umerii, plăcile tectonice ale ființei noastre, sunt cutremurate din temelii și parcă nimic nu-și mai găsește echilibrul. Din nefericire cei mai afectați dintre noi sunt tot empaticii, cei care oricum vibrau de dinainte pentru dorul fiecărei frunze desprinsă neputincioasă de ramul ei, pentru fiecare petală ofilită și trecută cu iubire în necrologul amintirilor sau pentru fiecare bătaie de aripă urmărită până hăt departe, în zborul de rămas bun, al păsărilor călătoare. Aceștia sunt cei care simt înzecit și bucuria și durerea. Aceștia care știu și prețuiesc deja esența vieții, recunosc și semnele care vin peste umanitate în scop de trezire și înțeleg perfect îndemnul naturii de a fi mai bun și mai atent dar din păcate tot ei sunt și cei care se simt vinovați că parcă n-au făcut suficient la timpul potrivit… În timp ce ei îndemnau la iubire și la privit în jur cu recunoștință, ceilalți râdeau… Ceilalți, râd și acum.
Nu, nu despre cei care fac haz de necaz e vorba, care încearcă să ne abată gândurile de la negrul care oricum ne va cuprinde încet pe toți, ci despre cei care se cred zei, despre cei care în nesăbuința lor, tot ce fac inclusiv în aceste momente este ceea ce știu ei să facă cel mai bine din născare: să scuipe… Scuipă peste toți și peste tot, la propriu și la figurat. Întotdeauna am urât indivizii, sau mai potrivit ar fi să-i numesc, accidentele genetice bipede, care scuipă la întâmplare sau chiar cu boltă, pe unde apucă, chiar și mergând pe stradă. Sunt de fapt, un fel de câini sălbatici și ai nimănui, care urinează pe pomi și pe roțile mașinilor, care le rabdă neputincioși mizeria. Nici nu mă îndoiesc că aceștia n-ar face asta, chiar și în văzul tuturor…
Asta înseamnă din punctul lor îngust de vedere să fii mafiot, nu? La fel ca ei sunt și cei care opresc mașina, într-un loc mai retras, ca să-și golească scrumiera din SUV, sau care merg la gratare pe câmpiile primitoare ale patriei, care nici ele nu-și pot alege turmele, fără să-și adune peturile și dozele de bere, aceeași care n-au țintă în toaletele publice, ci numai pe garduri, pe ziduri etc. Oare de ce nu avem afișe tot la 50 m, peste tot în țara asta, în care să fie clar scrise atât măsurile dintr-o anumită ordonanță cât și amenzile care pot fi încasate pentru astfel de fapte? Pentru violență, pentru injurii și pentru umilință, la fel…
Direct și acolo la locul faptei. Poate că în tot răul ăsta imens dat nouă, ni se va înâmpla și binele acela infim, de care ne tot vorbeau bătrânii noștri. În tot rău’ e și un bine, mai știți? Poate că sita asta care vine să ne cearnă, așa cum se alege grâul de neghină, e mânuită de un brutar mărinimos și nu doar priceput și poate că suntem trecuți de partea celor care dau făina bună și care împreună cu maiaua de calitate, dospesc aluatul unei noi pâini. O pâine autentică, fără conservanți, plămădită cu dragoste și împărțită în mod egal, astfel încât să ajungă la toți.
Poate că nu ne vom mai rușina de Dumnezeu, poate că ar fi timpul să dăm Cezarului ce este al Cezarului și ce-i a lui Dumnezeu, doar LUI. Graba ar fi să-i facem loc lui Dumnezeu în inimi cât mai repede posibil și să ne încredem în lucrarea LUI. Restul mai poate aștepta… Când genunchii ating pământul, inima atinge cerul. Să îngenunchiem fără rușine, așadar! A se vedea asta ca pe un privilegiu, pentru că nu este departe ziua în care am vrea să putem îngenunchea în voie, dar n-o să mai avem unde sau n-o să ni se mai permită… Se spune că, după 5,5 grade pe scara Richter, nu mai există atei. De ce e nevoie să fim cutremurați din temelii, ca să pricepem? De ce e nevoie să fim limitați, constrânși și puși sub interdicție ca să facem sau să nu facem ce ar trebui? Dacă vrem lecții, primim lecții. Dacă nu învățăm nimic din ele, ni se vor repeta la nesfârșit.
Dacă încă ne mai credem nemuritori și dacă încă mai credem că fără noi lumea stă pe loc, suntem în continuare pe același drum greșit. Poate că ar fi vremea să schimbăm macazul. Poate că ar fi momentul să ne întoarcem cu fața spre adevăr și să-l acceptăm așa cum stă el drept în fața noastră și să întoarcem spatele rolurilor pe care le-am tot jucat dar care nu ne reprezintă deloc, să redevenim noi așa cum am fost creați, să fim iubirea care ne-a zămislit și s-o răspândim pe toate căile, în exces.
Fiindcă nimeni, niciodată pe lumea asta, oricât de îndestulat ar fi, de iubire nicicând nu va fi sătul. La fel cum facem poze celor dragi sau naturii, ca pe un bilet de întoarcere la momente de altfel de mult apuse, așa să ne fie și faptele, dovezi grăitoare în timp de care să nu ne rușinăm, de care să ne reamintim cu un zîmbet în colțul gurii și pe care să le împărtășim peste timp, mlădițelor noastre ca pe un a fost odată de poveste și ca pe un totul va fi bine, trăit din plin.
Citiți și Homo amans
