Se făcea că tu, Nordul meu, ți-ai schimbat menirea și te-ai coborât până la pământ, înglodându-te printre resturile refuzate de la mesele celor care ospătându-se, au aruncat rămășitele fără nicio reținere. Ai apucat lacom și în loc de ceea ce era, ai văzut plinătate, de parcă, în sfârșit, ți s-a arătat împlinirea. M-am apropiat și ți-am vorbit calm și lin, în limbajul nostru, cu sufletul pe afară si cu ochii umezi. Batjocoritor, te-ai uitat înspre mine, inventând motive și desenând pe asfaltul umed imagini care nu ne cuprindeau.
Mi-am pus mâinile între ale tale. Cândva, mâinile mele mici, erau hărțile desenate de săruturile tale. Acum, disprețuitor, le-ai abandonat și te-ai întors spre valsul slugilor. Ți-am strigat peste hăul care se căsca între mâinile noastre, împingând imagini cu noi doi, reale, trăite, hrănite, cu suflet. Au rămas fără niciun auditoriu, căci tu, coborându-te în valea unde destrăbălarea trona, ai ales să fii doar un slujbaș mărunt la picioarele troglodite ale unui suflet vândut, ca și al tău.
O disperare fără margini m-a îmbrăcat și am alergat precum o apucată să te readuc la momentul în care tu păreai un sens ce indică alt sens, sigur și dezirabil, o fortăreață de înțelepciune și purtare de grijă. Firișor palid, mă-nvăluisem în juru-ți crezând că lumea răsărise și că va apune doar cu tine. Lumea mea.
M-am lăsat să alunec pe povârnișul care mă aducea în apropierea ta și în căderea dureroasă, precum un ecou slab, frânturi din mine băteau ca-ntr-un geam nespălat. De dragul tău, m-am frânt în părți prea mici pentru a mai spera la reasamblare.
De dragul tău, am călcat peste trăirea efervescentă care vedea un da în orice răspuns. De dragul tău, mi-am repetat că eu greșesc, că lumea se orânduiește după judecata-ți matură, dreaptă și nealterabilă. De dragul tău…și-am ajuns jos.
În ochii-ți goi, în sfârșit, murea o lume. În ochii tai goi, lipsiți de Nord, erai un demn de milă, un cineva care ar fi putut fi, dar n-a avut cu ce și cum. Am citit. Am recitit.
Nulitatea, nonvaloarea, comunul te îmbrăcau și tu, dragul meu, erai ca oricare.
Mâinile mele s-au retras, iar lacrimile sfâșierii curățau noroiul căderii. Pe buze, murea fără întrupare „de ce?” și am realizat, în următorul tic-tac, că eu, chiar eu, eram Nordul. Lumea mea.
Te las cu firimiturile din valea prea-puținului. Te las cu evadările din dumnezeire. Te las fără tine, în arena aleasă. Lumea ta, va reține imagini cu forțarea de-a umple hăuri căscate peste locul unde odată, trona o inimă.
Te las cu ochi alunecoși și inimă lipsă. Te las fără vise.
Te las să fii doar cel despre care se va spune: ar fi putut fi.
A mea inimă va spune.
Nordul trebuie să fie Nord. Mereu.
Pe Sorina o mai puteţi citi şi AICI.
