Nicolae Iorga, îndrăgostit

Tineretul de astăzi, în vâltoarea timpului prezent, rar mai face recurs la trecutul nostru şi la oamenii mari pe care i-a avut România. Unul dintre ei este Nicolae Iorga, acest Voltaire al românilor (G. Călinescu), care a fost un fenomen cultural rar întâlnit în cultura unui popor. Născut în Botoşani la 17 ianuarie 1871, el a fost istoric, critic literar, documentarist,dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, academician, orator desăvârşit, cunoscând si vorbind curent 12 limbi, ziarist şi un mare om de cultură, înscriindu-se pe linia lui Dimitrie Cantemir şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, ca unul dintre cei mai mari oameni de cultura ai începutului de secol al XX-lea.

După terminarea liceului la Botoşani, urmează Universitatea din Iaşi pe care o absolvă numai într-un an cu ,,magna cum laude”, continuă studiile la Paris, Berlin şi Leipzig, obtinând doctoratul la numai 23 de ani. Dotat cu o memorie fenomenală, a scris peste 1250 de volume si 25.000 de articole.

Opera istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnitori, de familii, istoria bisericii, a armatei, a comerţului, a literaturii, a tipăriturilor, a călătoriilor, etc. A fost unul dintre doctrinarii semănătorismului, a editat şi condus numeroase ziare si reviste, ca un bun orator a ţinut conferinţe la radio, ascultate de întreg poporul.

Dar a fost şi un vizionar, văzând în fascism un cancer care se întinde. De altfel, sfârşitul lui tragic se leagă de acest fapt. Bestiile în cămăşi verzi l-au asasinat în pădurea de la Strejnic în noaptea de 27 noiembrie 1940, lăsând îndoliata intreaga lume intelectuală. Ca urmare, 47 de universităţi din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Aşa a sfârşit unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai ţării noastre, lăsând pe masa de lucru ,,Istoriografia lumii” neterminată.

Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veşnică, în 1890, pe când amândoi erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica şi Petru, copiii lor, sunt deja mărişori. Nimic nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Şi totuşi, în noiembrie, Iorga scrie cât de ”înfiorător de nenorocit” se simte.

Momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Stilul său polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii atrage o întreagă coaliţie împotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. Iată ce scria la 28 de ani ;

,,Nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie.”(Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion Bianu)

Prins sub povara propriilor ambiţii, atacat din toate părţile pe scena publică şi văduvit de tandreţea partenerei de viaţă, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viaţă, care se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea.

Cere divorţul de Maria, invocând ,,traiul rău”, abaterile sale de la ,,datoriile conjugale” şi ,,insultele grave” care i s-au adus, şi se foloseşte de întreaga sa influenţă, pentru a obţine o soluţie cât mai rapidă. Ştie că nu mai poate continua astfel şi ştie şi cum i-ar prii să trăiască pe viitor: într-un mediu cald şi prietenos, alături de o femeie înţelegătoare şi cultivată, care să-i fie nu doar parteneră de viaţă, ci şi tovarăşă de studiu.

În vara anului 1900, pe când se afla la Braşov pentru studierea arhivelor, Iorga a locuit în casa prietenului său Ion Bogdan. Îi cunoaşte toată familia şi, se spune că, la început, s-a ataşat sentimental de Maria, fiica cea mare a familiei Bogdan.

S-a îndrăgostit însă, brusc de Ecaterina, mezina familiei. Iorga a cerut-o de nevastă prin intermediul unei epistole „Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă… (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă„, îi scria Catincăi în septembrie 1900.

Cel mai prolific scriitor român, cărturarul Nicolae Iorga, i-a scris Catincăi Bogdan 129 de scrisori pentru a o convinge de iubirea lui. Scriitorul a continuat să-i scrie soţiei cuvinte de dor şi în timpul celor aproape patru decenii de căsnicie. Tot ce căuta sentimentalul Iorga la o femeie avea să găsească la tânăra blondă Catinca din Braşov. Şapte copii, trei băieţi şi două fete, i-a dăruit partenera de viaţă lui Iorga.

Pe tot parcursul căsniciei, Iorga a continuat să îi scrie Catincăi din pelegrinări. „Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi – bagă bine de seamă – tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria”.

În cele129 de scrisori găsim declarații de la versuri naive şi aluzii delicate, la mărturisiri exaltate şi rugi dezarmante.

Cele 129 de scrisori sunt mărturisirea celei dintâi iubiri care a ars până la moartea dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori şi-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a academicianului şi morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros şi tandru, pasional şi fermecător, cum puţini ni l-am fi imaginat.

,,Dragă Catincă,

(…) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat:anume dacă eşti tot mică şi n-ai crescut. E foarte interesant să ştiu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă aşa de bine-ţi stătea când erai mică! Dar e şi bine, pentru că atunci, ştii cine-ţi place şi cine nu-ţi place, ceea ce mi-ai spus că nu ştiai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poţi lega aceste noţiuni: om şi iubire, decât să te văd mare… Deci sunt convins că te voi găsi tot aşa, un fragment frumos de domnişoară blondă. Îmi eşti dragă. (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)’”,,Deci peste două-trei zile, o să ai… neplăcerea de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnişoară Catinca, aceea care râdea aşa de dulce, când îi exprimam ce planuri am faţă de biserica din cetate, ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: şi cea bună, şi cea rea.” (Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)

Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie şi de două ori! Cu trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecţii întregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din ceaitaliană, până ajunge la colecţii de timbre bulgăreşti… Şi, deşi are sprijinul fraţilor tinerei braşovence – Iancu Bogdan îi transmite că ar fi foarte mândru ca cel mai bun prieten şi cel mai distins coleg al său să-i devie ,,cumnat”

Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca.

Într-unul dintre desele momente de exasperare din exilurile sale academice, Iorga glumeşte, pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorţos al răspunsurilor Catincăi: ,,Stimată domnişoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de „Braşov, 13 oct. 1900″. Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte natural ca d-voastră să nu vă fi aşteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”.

Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înţeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin proces de divorţ. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ţine mereu la curent cu mersul procesului şi cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând.

,,Acest termen e ultimul, şi-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul să fii altfel cu mine. Aşa-i? Te sărut mult, mult… Să ştii că de la şedinţă încolo sunt logodnicul tău, că ai să-mi zici tu şi ai să mă laşi să te sărut. Aşa-i? Aşa-i? Să răspunzi, micuţo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900.

În ciuda temerilor constantem exprimate de savant şi a reticenţei care persistă în rândurile pe care le primeşte de la Braşov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primeşte promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după pronunţarea divorţului. Deferentul ”Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un efuziv Alla graziosissima signorina Catinca”, iar ”Îmi eşti dragă” se transformă, peste noapte, în ”Te sărut dulce” sau ”Te iubesc!”…

,,Aici petrec bine între prieteni, şi nu-mi lipseşte decât dulcea mea logodnică. Ieri am fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii şi tu pentrumine.”

(Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)

,,La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aş zice prea restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitaţii de nuntă nu am făcut? (…) Nici musică, nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai târziu, pe foaia unui caiet. ,,O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii săi prieteni, Iancu şi Iorgu Bogdan, fraţii Catincăi, susţinători entuziaşti ai relaţiei celor doi tineri. Ca să pară mai tânăr, deşi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga îşi tunde barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale.”

Imediat după nuntă, Nicolae şi Catinca merg în Italia, la Florenţa. Nu avea să fie însă o lună de miere, căci Iorga şi soţia sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive şi muzee. Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile trimise în ţară de Catinca scot în evidenţă destule neînţelegeri între cei doi, precum şi detalii despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soţ total absorbit de munca sa. Atmosfera încinsă din periplul italian dă naştere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor, exagerat, de moment.

Bunăoară, pe un colţ de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, ,,Pentru că a cumpărat brânză puturoasă şi mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că vorbesc „tare, tare”; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Şi că e gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine ştie ce va mai spune”.

După mulţi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această bucăţică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: ”Document de la a şasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”.

Dar spre deosebire de Maria, prima soţie a savantului, Catinca înţelege bine câtă nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei şi se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ţine corespondenţa, îi ordonează lucrările, transcrie manuscrise, îl ajută cu preţioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soţie grijulie, e un adevărat partener de viaţă, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga îşi dorea mai mult, ce remarcase la soţia prietenului A. C. Cuza: ”cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”.

În primii ani de căsnicie, până la naşterea primilor patru copii, Catinca îl însoţeşte peste tot pe Nicolae Iorga, şi la Paris, şi la Budapesta, şi la Cracovia, Cluj, Sofia sau Istanbul, la conferinţe şi în deplasările documentare.

Încântat de devotamentul şi de calităţile de cercetător ale soţiei sale, savantul nu scapă nici un prilej să atragă atenţia în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca alături. În august 1900, Iorga mărturiseşte că e ajutat în arhivele de la Budapesta ,,de soţia mea, care îmi face grelele traduceri din ungureşte”. Apoi, în introducerea volumului despre războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că pentru documentele ungureşti,,, traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”.

După 1907, cu patru copii deja şi cu multe probleme pe cap, Catinca şi Nicolae Iorga decid să lase la o parte viaţa tumultoasă a Bucureştiului şi să se mute într-un târguşor liniştit, unde savantul însuşi visa să găsească un loc prielnic pentru ambiţioasele sale proiecte culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu vizitase niciodată locul! Probabil că ,,ardeleancă şi econoamă de casă cum era ea”, se şi interesase cum se trăia pe acolo.

,,Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost în stare să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia… Doar în rare cazuri, în lipsa lui… Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari… Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţă.”

(Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim)