„… El face adevărata istorie a Revoluției franceze.

Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.”

Petre Țuțea

De la moartea sa în 5 mai 1821, pe insula Sfânta Elena, aflată atunci în custodia britanică, afirmațiile potrivit cărora Napoleon Bonaparte a fost asasinat sunt dezbătute până în ziua de astăzi. Siân Rees (autor și istoric, născută în Cornwall, actualmente trăiește în Franța) examinează în detaliu aceste teorii, explorând numeroasele teorii asupra morții lui Napoleon.

„Moartea mea este prematură. Am fost asasinat de ucigașul angajat de către oligopolul englez. ”

A doua zi după moartea sa, 16 observatori au participat la autopsie, șapte dintre ei fiind medici. Concluzia lor a fost unanimă: Napoleon murise de cancer la stomac. Cu toate acestea, îndoielile pe care Napoleon le-a hrănit cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat nu au dispărut niciodată: guvernul britanic a grăbit moartea? Oare rivalii francezi au strecurat otravă în vinul său? A fost chiar Napoleon cel care a murit în Longwood House în mai 1821? Timp de aproape două secole, toate aceste întrebări și multe altele au fost discutate și contestate.

„Un conducător trebuie să ştie să renunţe la blana de leu şi să poarte, la nevoie, blană de vulpe.”

O moarte lentă

Moartea nu a survenit brusc. Timp de luni întregi, Napoleon suferea de dureri abdominale, greață, transpirații nocturne și febră. A slăbit. Se plângea de dureri de cap, picioare slabe și disconfort din cauza luminii. Discursul lui a devenit neclar. Transpirațiile de noapte l-au înmuiat. Gingiile, buzele și unghiile lui erau incolore. Pe scurt, a început să creadă că era otrăvit. La 4 mai 1821, el și-a pierdut cunoștința. Pe 5 mai, veștile au ieșit într-o lume șocată că marele om era mort – și întrebările au început.

Primul teoretician al conspirației a fost medicul irlandez Barry O’Meara, care a fost chirurgul navei HMS Bellerophon când Napoleon s-a predat căpitanului după bătălia de la Waterloo, și a devenit medicul personal al lui Napoleon. O’Meara l-a avut în griă pe fostul împărat timp de trei ani. Acesta a susținut că guvernatorul insulei, Sir Hudson Lowe, îl îndemna să „scurteze” viața lui Napoleon.

Opinia publicului față de guvernatorul Lowe era oricum una preponderent negativă, și nu întâmplător versiunea lui Napoleon s-a bucurat de o mare popularitate în acele vremuri. Napoleon, având un plan viclean de a scăpa de pe insulă, s-a folosit de autoritatea doctorului său, susținând că este afectat de climatul neprielnic al zonei.  O’Meara, fermecat de faimosul său pacient, a început să îi susțină obedient cererile: în 1818, l-a acuzat pe guvernatorul Lowe că a încercat să grăbească moartea lui Napoleon, iar în 1822 a publicat o carte în care pretindea că guvernul britanic era hotărât să elimine toate posibilitățile unei reveniri napoleoniene.

Mulți oameni credeau în versiunea doctorului O’Meara, dar nimeni nu avea nicio dovadă în sprijinul acestei teorii. La vremea aceea, nu exista încă nicio metodă științifică prin care se putea stabili în mod incontestabil prezența arsenicului într-un cadavru. De asemenea, Napoleon a fost îngropat în patru sicrie, așezate sub o placă imensă de piatră. În cazul în care ar fi fost ucis, ucigașul își ascunsese bine urmele.

Această teorie nu a convins pe toată lumea: chiar dacă arsenicul l-a ucis pe Napoleon, acest lucru nu implica neapărat faptul că cineva l-ar fi ucis. În anii 1980, dezbaterea privind otrăvirile a avut o direcție diferită. S-a spus chiar că Napoleon ar fi putut pur și simplu să absoarbă suficient arsenic din mediul înconjurător. O casă din secolul al XIX-lea era saturată de arsenic: cosmetice, tonic pentru păr, țigări, ceară de etanșare, vase de gătit, pulberi împotriva insectelor, otravă de șobolan, gheață pentru tort – toate erau toxice.

Teoria substituției

Între timp, o a doua dezbatere a fost zguduită de argumente destul de pertinente: substituirea. Ideea împăratului înlocuitor a fost folosită în filme și romane și, cu siguranță, admiratorii lui Napoleon erau (și sunt) siguri că a trăit – și că omul care a murit la 5 mai a fost altcineva.

Cea mai uimitoare versiune a teoriilor de înlocuire susține că Napoleon nu a mers niciodată pe insula Sfânta Elena, că o dublură a fost expediată în locul său, în timp ce fostul împărat s-a retras în Verona și a vândut ochelari, până când a fost împușcat, în timp ce încerca să escaladeze zidurile unui palat austriac pentru a-l vedea pe fiul său cel mic. Din păcate, povestea nu are nicio bază documentară.

O a doua teorie a substituției se învârte în jurul lui Jean-Baptiste Cipriani, majordom la Longwood până la moartea sa, în februarie 1818, în timpul unei epidemii de hepatită. „Școala Cipriani” susține că britanicii au dezgropat în secret trupul lui Napoleon la sfârșitul anilor 1820 din motive inexplicabile. Când s-au confruntat cu o solicitare a francezilor din 184, de a-l deshuma pe Napoleon și de a-l aduce la Paris, britanicii, prin urmare, au dezgropat în grabă trupul lui  Cipriani și l-au aruncat în mormântul gol al lui Napoleon. De ce ofițerul britanic responsabil a permis observatorilor francezi prezenți să vadă cadavrul abia la miezul nopții, la lumina torțelor? De ce nu ar permite să se facă schițe? De ce sicriul a fost deschis doar două minute înainte de a fi închis din nou și dus la bordul fregatei franceze?

În 1969, cu ocazia bicentenarului nașterii lui Napoleon, un jurnalist francez a lansat un apel senzațional adresat poporului britanic: Anglais, rendez-nous Napoleon! (Anglia, dă-ni-l înapoi pe Napoleon!) Povestea sa este bazată pe ideea că familia regală britanică a reîngropat trupul imperatorului francez în Westminster Abbey, ca o insultă finală.

Adevărul mai prozaic este că trupul lui Napoleon, (aproape) cu siguranță, se află sub cupola Domului Invalizilor „Les Invalides” din Paris. Cu toate acestea, până când autoritățile franceze vor permite deschiderea sicriului pentru teste, teoriile despre soarta finală a unuia dintre cele mai fascinante personaje ale istoriei vor continua!

Și câteva curiozități despre Napoleon care sigur vă vor pune în lumină și alte trăsături ale acestui fascinant imperator:

1. A scris un roman de dragoste. În spatele figurii sale nemiloase de luptător, Napoleon era, în fond, un tip extrem de sensibil, așa cum dovedesc scrisorile sale de dragoste, precum și o nuvelă romantică recent dezvăluită. În 1795, când Napoleon avea 26 de ani, a început să redacteze ‘’Clisson et Eugénie’’, un proiect de roman care a rămas la 17 pagini. Cine știe, poate devenea un scriitor celebru, dacă își urma vocația. Ca și Hitler, despre care știm că ar fi putut fi un pictor excepțional.
2. Prima sa soție, Josephine Bonaparte, aproape a fost omorâtă. Prima soție a lui Napoleon a fost aproape să rateze oportunitatea a se căsători cu împăratul francez. Josephine, prima soție a lui Napoleon, a fost anterior căsătorită cu Alexandre de Beauharnais (cu care a avut trei copii), un aristocrat care a fost ghilotinat în timpul domniei terorii. Ca și el, Josephine a fost încarcerată și programată pentru executare, dar a fost eliberată cinci zile mai târziu.
3. Napoleon trișa la cărți. Instictul pe care l-a dezvoltat pentru a afla punctele slabe ale inamicului a fost de ajutor în timpul exilului său pe Elba, unde s-a folosit de aptitudinea să de a citi oamenii pentru a  trișa la jocurile de cărți.
4. Era afon. Aparent, unul dintre obiceiurile cele mai puțin cunoscute ale lui Napoleon era plăcerea lui de a cânta (sau a mormăi) ori de câte ori devenea agitat. Din nefericire, relatările sugerează că vocea lui era lipsită de muzicalitate.
5. Îi era frică de pisici. În mod ciudat, Napoleon a suferit de ailuropobobie, în traducere liberă frică de pisici. Se afirmă chiar că presupusa sa teamă a provenit dintr-un atac de pisici sălbatice care l-a șocat neplăcut pe când era mic.
6. A descoperit Piatra Rosetta. Acum aflată în Muzeul Britanic din Londra, Piatra Rosetta este o placă de granit sculptată în trei tipuri de scriere: egiptean hieroglif, egiptean demotic și grecesc antic. Aceasta a jucat un rol esențial în descifrarea hieroglifelor egiptene și a fost considerată mult timp un artefact extrem de important. Mai puțin cunoscut este faptul că a fost descoperită de soldații lui Napoleon în timpul campaniei egiptene din 1799.
7. A supraviețuit la două atentate de suicid. Napoleon era cunoscut pentru atacurile de furie, de multe ori obișnuia să arunce cu obiecte în slujitorii săi sau în cine se afla în preajma lui la momentul respectiv. În plus, frică de înfrângere îl bântuia. Astfel că Napoleon a avut două tentative de suicid. În plus, sursele amintesc faptul că purta mereu un flacon de opiu la gât. Se pare că a început să poarte o doză letală în 1812, când a fost prins de cazaci în timpul campaniei rusești. Mai târziu, pe insula Elba, Bonaparte ar fi încercat să se împuște, iar servitorul lui a golit pulberea din pistol.
8. Beethoven plănuia să îi dedice Simfonia Numărul 3 lui Napoleon. Ludwig van Beethoven l-a admirat mult pe general, în anii în care era consul, iar faima sa creștea vertiginos. Astfel că, inițial, simfonia a primit numele de „Bonaparte”. Când Napoleon s-a autoproclamat, în 1804, ,,Împăratul francezilor”,  Beethoven a fost pur și simplu dezgustat de trivialul gestului, iar opera a fost numită simplu „Simfonia Numărul 3”.
9. Mihai Eminescu l-a considerat un erou și un om de geniu, motiv pentru care celebra „Odă (în metru antic)” i-a fost dedicată, în primele ei variante, purtând titlul de „Odă către Napoleon”.
10. „Doamne, întăreşte-l pe duşmanul meu şi dă-i viaţă lungă, să-mi poată vedea triumful!”

Ecranizări celebre

Napoleon Bonaparte, una dintre cele mai fascinante figuri istorice, a fost subiectul multor ecranizări de-a lungul timpului. Iată câteva dintre cele mai cunoscute:

1. „Napoleon” (1927) – Acest film mut, regizat de Abel Gance, este adesea considerat ca fiind una dintre capodoperele cinematografice ale erei sale. Este renumit pentru inovațiile sale tehnice și pentru modul în care a ilustrat viața și campaniile lui Napoleon.
2. „War and Peace” (1956) – Adaptare a celebrului roman al lui Lev Tolstoi, filmul îl include pe Napoleon într-un rol secundar, dar important, concentrându-se pe invazia Rusiei. Henry Fonda și Audrey Hepburn joacă rolurile principale.
3. „Waterloo” (1970) – Acest film este cunoscut pentru reprezentarea detaliată a Bătăliei de la Waterloo și pentru performanța lui Rod Steiger în rolul lui Napoleon. Filmul pune accent pe declinul final al lui Napoleon și pe confruntarea sa cu Ducele de Wellington.
4. „Napoleon” (2002) – Acest miniserial TV, avându-l în rolul principal pe Christian Clavier, urmărește viața lui Napoleon de la ascensiunea sa până la căderea finală. Este apreciat pentru acuratețea istorică și pentru atenția la detalii.
5. „Monsieur N.” (2003) – Acest film se concentrează pe ultimii ani din viața lui Napoleon, petrecuți în exil pe insula Sfânta Elena. Filmul explorează diverse teorii conspirative despre moartea sa și este mai mult un thriller istoric decât un biopic tradițional.
6. Și ultimul, cel mai controversat ”Napoleon”... ”Dacă îi înlăturăm silueta legendară, destinul romantic și laurii săi naționali, ce rămâne exact din Napoleon? Aceasta este întrebarea care se află în centrul peliculei pe care Ridley Scott i-o dedică împăratului (interpretat de Joaquin Phoenix). Într-o logică substractivă, experimentatul cineast evocă, de această dată, viața unui mare personaj istoric. Concentrând biografia personajului în jurul relației amoroase a împăratului cu prima sa soție, Josephine (Vanessa Kirby), regizorul pare să vrea să indice o altă fațetă a celebrului conducător, total diferită față de celebrele sale reconstrucții faraonice de până acum. Bunăoară, filmul lui Ridley Scott aduce în prim-plan relația dintre Napoleon Bonaparte și Joséphine de Beauharnais, pe care a cunoscut-o în 1795 prin deputatul Paul Barras (care a fost unul dintre iubiții săi). Cu șase ani mai mare decât el, căsătorită anterior și mamă a doi copii în momentul în care privirile lor s-au întâlnit pentru prima dată, ea avea să fie marea dragoste a lui Napoleon I, cel care se bucurase de imaginea strategului ideal și a cuceritorului infailibil. Încă din primele clipe, Joséphine îl fascinează pe Napoleon, apoi devine o forţă centripetă a vieţii generalului de carieră, ale cărui preocupări sunt dominate de strategii militare, ambiţie politică şi negocieri pentru putere.” (recenzia întreagă AICI, pe #Catchy.ro)

”Te sărut pe inimă”. Napoleon