n-o să mă crezi, dar dreapta mea
scrie dintr-un motiv
pe care nu-l știu
e greu și până la urmă inutil
de dibuit. cine
se mai întreabă de ce
soarele se oglindește-ntr-un ciob oarecare sau de ce
bufonul regelui este un pitic fără tată și mamă
sufletul meu carne
prin care trece nepăsătoare
și crudă frumusețea lumii purtând
în mâini un cuțit
n-o să mă crezi, dar îl folosește la tăiat noduri
am unul în gât.
foto sursa
********
vino să-ți șoptesc un copil la ureche
vino conducând nebunește
o geamandură
simți oare cum apa crește în intensitate
și eu abia de număr o mie unu
copii împletesc din sfori de pământ
văzduhul la mine
pe gură… citește și locomoție
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.