În cercurile literare românești, Mariana Marin (10 februarie 1956 – 31 martie 2003) este unul dintre cele mai strălucitoare faruri optzeciste. Cu lirica ei ticsită de suferințe, spaime și voluptatea morții, toate generatoare a unor crize interioare și a unei atitudini radicale, Mariana Marin a fost apreciată atât pentru harul poetic, cât și pentru spiritul său civic hotărât în România comunistă și post-comunistă.
S-a născut la București și a absolvit Facultatea de Litere. Membră activă a Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu, a publicat prima sa culegere de poezii „Războiul de o sută de ani”, în 1981 – câștigând premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România – și a continuat prin contribuția la o antologie colectivă generațională, „Cinci”, în 1982.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt „Aripa secretă” (1986), „Mutilarea artistului la tinerețe” (1986), „Zestrea de aur” (2002).
Mutilarea artistului la tinerețe
Mutilarea artistului la tinereţe la –15 grade.
Nici gazul Szlviei Plath nu este posibil,
nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun.
Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei,
tăcerea în care se îneacă Ahmatova
şi mizeria, sărăcia acelui Ierusalim
din care Else mă cheamă.
Da, Sapho, s-a mai îngrăşat pământul
de când ne-ai lăsat.
Celebra ta urâţenie şi gingăşia lui Emily
n-au făcut să ajungă până la mine decât aceşti mărăcini
ce-mi strâng aidoma unor cătuşe
talentul şi viaţa.
Caracterul este forma cea mai desăvârșită a inteligenței
„… poezia ei „oglinda unei conștiințe neconcesive, care, puse în dificultate de asaltul necruțător al istoriei (individuale și colective), secretează, spre a se apăra, roiuri de imagini disperat-patetice.” Dar cine nu era atunci, dintre poeții tineri ai epocii, „pus în dificultate” de mașinăria hâdă a unei istorii coșmarești? […]
Avem în cazul său de-a face cu un exemplu rar de consecvență a stilului, care este dat de o formă unică de curaj, nu doar estetic, ci și moral, asumat până în ligamentele fine din care este construită autenticitatea unei vieți care nu pactizează cu succesul social și nu cedează la sunetul sirenelor ideologice.
Portretul ei netrucat e de regăsit în cuvintele lui Drieu la Rochelle, fără nici un rest și fără urmă de emfază: „… la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârșită a inteligenței, din caracter își dobândește inteligența forma, eleganța, stilul”. sursa”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.