Ambiția lui MIHAI BENIUC (20 noiembrie 1907, Sebiș (Arad)- 24 iunie 1988, București) a fost aceea de a deveni cel mai important poet al românilor, orgoliul său (cu totul supradimensionat) , sprijinindu-se (totuși) pe un talent liric robust, de expresie tradiționalistă.
Chiar dacă păcatele omului (carierism excesiv, atitudine în general răutăcioasă sau inflexibilă față de colegii de breaslă, reacții de satrap cultural, cult pentru URSS și Stalin, etc) împiedică și azi realizarea unei analize obiective a operei sale poetice, este incontestabil că Beniuc a fost unul dintre poeții români referențiali. Omul a publicat enorm și a profitat la maximum de numeroasele sale dregătorii culturale.
Imaginea i-a fost totuși mult exagerată, în sensul de caricaturizare amplificată și chiar și unele dintre ticăloșiile sale, par să fi fost inventate anecdotic, de către colegi scriitori invidioși pe succesul lui social. Însă ceea ce a făcut cu adevărat condamnabil, a rămas.
Un exemplu este atacarea lui Lucian Blaga, care se afla într-un moment de cumpănă al vieții sale, complet periferizat. Sub pretextul unui personaj de roman admirator al nazismului (în care aluziile la Blaga erau mai mult decât evidente), Beniuc a realizat un fel de delațiune publică , la adresa unui scriitor care-i era clar superior ca înzestrare și operă. Și totuși, Mihai Beniuc-poetul rămâne cu un șir de creații, remarcabile prin muzicalitatea și sensibilitatea lor.
O atmosferă pesimistă, tulbure, întunecată- părea că punea stăpânire pe poet (măcar periodic) și în acele momente, spiritul acesta de un aparent optimism funciar, devenea melancolic, însingurat, complet pierdut, căutând adierea regeneratoare a unei iubiri imposibile. Egocentricul care amenința cu barda metaforelor sale opinia publică , putea fi lecturat și în asemenea ipostaze, atunci când semăna mai curând cu un copil mare, îmbătrânit înainte de vreme, prizonierul unei dureri fără leac.
Natura îi era familiară și putea afla în misterele ei, puțină alinare. Nici nu era de mirare, pentru că Beniuc (în ciuda titlului său de profesor universitar, cu un doctorat obținut (pe merit!) în psihologie animală în Berlinul academic interbelic) rămăsese în structura cea mai intimă a ființei sale, un pui de țăran de pe Crișuri, dotat cu o acuitate neobișnuită, capabil să simtă neliniștea norilor și să asculte limbajul frunzelor pădurii, asemenea mărturisirilor unui conviv.
Era un om profund marcat de asprimea obsesiei sale pentru Putere (în plan social-cultural- primordial), dar care avea fragilitatea sa și care putea izbucni în plâns, reușind însă a-și masca repede momentele de slăbiciune, în spatele unei rigidități de sfinx.
Poetul a redevenit cel autentic spre amurgul vieții, după ce debutase mai mult decât promițător în anii interbelici și produsese în perioada realismului socialist, o sumedenie de producții lipsite de orice valoare estetică, fiind preocupat doar de automatismul rimelor. Bătrânețea și pierderea treptată a pozițiilor de forță în cetatea literelor românești, l-au modelat într-un sens elegiac, iar frustrările au generat poezii de o splendidă conștientizare a efemerului existenței.
Acrit de viață și retras în colțișorul apartamentului său luxos dintr-un București obosit de atâtea lozinci optimiste, bătrânul se încăpățâna să creadă că modelul stalinist rămânea pentru el- unicul potrivit. Un final trist, pentru un creator cu care ursitoarele fuseseră mai mult decât generoase.
A trăit o viață lungă și a plecat Dincolo într-un final de iunie, supraviețuindu-i soției sale Emma, care recursese la suicid. O iubise cu pasiune și se considerase cel mai fericit bărbat din lume, mai ales că reușise să-i convingă soțul (alt poet- Marcel Breslașu) să-i redea libertatea.
Dar viața este (de cele mai multe ori) un fel de fabulă imprevizibilă…..
Curioșii pot descoperi în Mihai Beniuc, un liric cu adevărat redutabil, în tot ceea ce acesta are mai reprezentativ.
VERSURI DE TOAMNĂ TÂRZIE
Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă și amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge
Și ca o zdreanța udă pe lume cade seara
Prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara …
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roșii
Voi bate cand a ploaie se vor porni cocoșii?
Mi-i dor sa stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte și să-mi pară
Odaia țărănească prin fumul de țigară
Visatul cuib de calde și blânde fericiri –
Pornește lin vioara tristeții-n amintiri.
Școlarule, tii minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Și înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alții scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Și am intrat în casă și n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la inec.
Dar nu știu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau să fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Mă podidește dorul să am și eu o casă –
Un pic de bucurie cu alții în comun,
Cui lucruri ne-nsemnate și gingășii să-i spun –
Ci fără margini ceața pe câmpul ud se-ntinde
Și nici un geam in beznă lumina nu-și aprinde.
MIHAI BENIUC (1907-1988)
Profesor universitar doctor habilitat în cadrul Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Cristian Sandache este o personalitate complexă, un om devotat scrisului, literaturii și esteticii literare, fiind una dintre cele mai active prezențe în domeniu.