Se spune că dacă vrei să ai o viziune cât mai clară asupra unei situații, trebuie să te îndepărtezi puțin de ea, să faci un pas în spate, sau mai mulți… să te distanțezi. Abia atunci poți să-ți formezi o părere. Distanțare, cuvântul anului curent. Depresie, boala secolului. Durere, emoția mapamondului. Dobitoc, atributul care s-a transferat de la animal, la om, în ciuda tehnologiei galopante.
Cam cât de în spate să ne dăm și cam cât de mare să fie pasul înapoi, ne întrebăm cu toții, într-un gând, într-un glas, nu? Oare unul mare și lat cât un an întreg, este suficient de distanțat, astfel încât să se disipeze toată ceața din ochii noștri și să vedem mai bine? Nu știu ce să răspund exact, dar tind să spun cu amărăciune grea, că nu cred că-i de-ajuns…
Majoritatea vociferăm că anul ăsta ne-a îndepărtat suficient nu doar unii de alții, (poate pentru ca să înțelegem rostul îmbrățișărilor) ci și astfel încât să vedem sensul îndepărtării dintre noi și ceilalți, chiar în imediata noastră apropiere, practic sentimentele s-au cernut într-un fel sau altul, fie că e vorba de cuplu, familie, vecini, prieteni, colegi sau simpli trecători pe trotuare.
Totuși eu mă abțin, fiindcă sunt convinsă că se poate și mai rău și mai greu decât atât. Nu, nu sunt deloc pesimistă, dimpotrivă, optimistă sunt și visătoare-mi zice! Sfârșitul nu-i aici sau tot răul spre bine, aș putea zice! Însă ironia cu care nu mă împac constă tocmai în faptul că, sfârșitul ăsta al lumii, luat în derâdere de foarte mulți dintre noi, nu ne trage clapa niciunuia dintre noi, va veni cu siguranță la întâlnirea clar prestabilită de dinainte, cu fiecare dintre noi. Toți avem o lume a noastră în care trăim. O lume dragă și unică.
Și cam toți ne-am întâlnit într-o oarecare măsură cu sfârșitul lumii noastre… Pentru că cineva anume, poate însemna pentru noi lumea întreagă, la un moment dat. Care s-a sfârșit sau se poate sfârși oricând. Sfârșitul lumii, se resimte ca o calamitate naturală atunci și pe loc, de cel a cărui lume s-a prăbușit.
Tot sfârșit se numește. Nu trebuie să pice bomba ca totul în jurul nostru să se sfârșească, poate pica cel de lângă tine, poate pleca că vrea sau că nu vrea, sau pur și simplu îl poți pierde, nu neapărat prin moarte, dar tot definitivă-i ruptura. Brusc și dintr-o dată! Nu vi se pare că cei care au înțeles demult sensul și mesajul întregului tablou al vieții, tot ei sunt și cei care primesc atenționări sub diverse forme, în repetate rânduri? Habar n-am cum să explic de ce, poate că asta înseamnă să ai o menire pe pământul ăsta. Cred că așa se justifică și de ce a dărui este cu mult mai satisfăcător și mai înălțător decât a primi.
Cei care se consumă, care dau din ei și de la ei, nu se ridează și nici nu se rodează degeaba, ci cu sens. Restul dau din coate și trec cu gloata, fără să simtă și să resimtă nimic esențial. Ei nu sunt inspirați de absolut nimic, doar transpirați și cam atât. Înjură, urlă, arată cu degetul, fac puțină gălăgie, după care se întorc la filmele și semințele lor. Exact cum e la școală sau mai bine zis, cum era pe vremea mea, la școală.
Cei silitori erau denumiți de ceilalți, tocilari. Ca să fie bine și să nu fie rău, li se spunea tot lor să fie mai buni unii cu alții, adică în limbaj mai de cartier așa, fraierii aka tocilarii, ca să fie acceptați de șmecheri, le făceau și lor temele, le suportau șicanele și jignirile, ca într-un colectiv unit. Un fel de unu pentru toți, da fiecare pentru el. Pentru că atunci când ora era deranjată de șmecherii clasei, sufereau toți, inclusiv cei care n-au deranjat nici măcar cu un strănut.
Sau exact cum este la serviciu, dacă vreți. Unii nu-și văd capul de treburi, nu le ajung cele 24 de ore ale unei zile, iar alții, nu doar că se plictisesc până la sfârșitul programului din lipsă de activitate, ci mai mult, își etalează cu nonșalanță plictiseala pe coridoare. Cei care muncesc, greșesc și în consecință sunt taxați, avertizați, mustrați, etc. iar cei care nu muncesc, evident că nici nu greșesc și drept urmare sunt promovați. Așa este și cu restricțiile, în general, nu pentru tocilari, silitori și cei care sunt învățați să respecte regulile este greu, ci pentru ceilalți. Răutăți, inechități, karmă sau polițe de plătit de către fiecare, restante dintr-o altă viață sau cine știe cum s-ar traduce mai bine, fiecare e liber s-o facă, liber la imaginație. Dar asta este realitatea.
Personal, nu consider anul acesta pandemic, un an pierdut, dimpotrivă, consider că în tot acest răstimp, mi s-au întărit convingerile. Acelea potrivit cărora, trăind conștient că nu aparținem nimănui, că suntem niște puncte rătăcite în imensul univers și nu buricul lui, că și un banal viraj făcut greșit de la volanul mașinii la dreapta sau la stânga, de exemplu, la viteză de oraș, ne poate fi fatal, că ultimul salut sec adresat cuiva drag sau doar cuiva…, poate fi chiar ultimul, că amintirile frumoase sunt reale pansamente, că natura nu contenește să ne surprindă cu darurile ei, în timp ce noi o umilim neîncetat, că făpturile dragi se pot muta de la noi la cer când nici nu gândim, că părinții sunt de fapt ca niște oameni de zăpadă care se topesc taman când aveam cel mai mare chef de joacă, iarna, sau ca niște fluturi, care se înalță foarte sus încât nu-i mai vedem deloc, tocmai când ne-am propus să-i admirăm mai mult, vara.
Pentru mine, anul 2020, a fost ca un buton, de la care, atunci când cineva are chef mai taie din volum…mai reduce din el, îl dă mai încet sau îl face mai mic, cum vreți. Mă bucur totuși că cei care se joacă la butoane nu ne-au muțit, nu ne-a luat maul… De tot! Mă bucur că încă mai am piesele valoroase pe tabla de joc, fără de care aș fi o perdantă văzduhită, fiindcă uneori pierdem piese valoroase fie că e vorba de partide amicale, pe bani (costuri inutile) sau pe viață și pe moarte. Ce inocenți suntem, ca să nu zic inconștienți, când gândim că, mie nu mi se poate întâmpla asta, fiindcă doar secunde ne despart de cei cărora li s-a întâmplat deja. Eu nu mă consider o nenorocită de soartă, ba chiar mă consider o hărăzită a sorții, deși nu prea am cu ce să mă laud, în afară de rădăcini, mulțumesc lor în primul rând, că datorită lor mi-au dat și mie lujerii și apoi, lujerilor că prin ei nădăjduiesc și eu la rod. Cam asta ar fi! Dar nici acestea nu sunt ale mele, nici rădăcinile și nici lăstarii, deși suntem legați unii de alții prin aceeași sevă.
Fiecare își face partea sa și atât. Fiecare este liber să facă ceea ce crede că este corect. Știu asta foarte clar și dintotdeauna am simțit așa, că singuri venim pe lume și singuri plecăm din ea. Însă la un moment dat, mi s-a fixat atât de bine în suflet, credința asta, ca un tatuaj pe piele, definitiv. Atunci am știut că nu este vorba despre nimic altceva decât despre devenirea mea.
Iar de-atunci, viața mea s-a schimbat radical. Fiindcă am înțeles că, oricând răul și greul suportă și ele grade de comparație la superlativ, oricât de hilar sună asta. Și orice fac, absolut orice, încerc să fac cu atenție, cu grijă, și de fiecare dată îmi spun, cum ar fi dacă? Mă gândesc la rău înainte, cu toate că sunt o optimistă prin natura firii mele. Paradoxul este tocmai acesta că, punând răul în față, binele-mi devine grandios și puținul destul.
Asta este alegerea mea și felul meu de a fi și de a trăi. Așa simt că sunt implicată și responsabilă, așa simt că mă aflu mereu într-o stare de conștiență și prezență. Așa mă simt utilă, așa nu mai am cum să nu-mi înfrânez rapid nervii și pornirile răutăcioase, cum să fiu nemulțumită, așa pot să-mi număr binecuvântările, ba chiar să mă înfricoșez cât sunt de multe.
Așa reușesc să nu mă plâng, să ocrotesc, să dăruiesc, să nu agonisesc ce nu-mi folosește și de care să nu știu dacă voi avea parte. Aș putea continua la nesfârșit cu așa-urile… Esența acestor înșiruiri nu este altceva decât convingerea mea că a accepta că toate trec, situații, oameni, povești, prieteni sau iubiri, cât și de a aprecia ceea ce suntem și avem este vital.
Contează cum parcurgem noi perioada și modul în care s-a petrecut trecerea acestora. Acolo se deslușește valoarea unui om, în ceea ce el a devenit! Nu în răni, nici în cicatrici, nu în trecut sau în părerea altora despre noi înșine și nici chiar în refugiile minților noastre, ci în devenirea noastră. E minunat să avem o imaginație bogată și colorată, dar să nu uităm că pentru transformarea noastră, pentru vederea de ansamblu și în concret, nu este suficient să visăm, este necesar să și facem. Fiecare a fost sus, sus de tot, într-un moment al vieții lui și dacă nu găsiți acum repede la ce să vă raportați, permiteți-mi să vă sugerez tinerețea. Nu mă refer la vicisitudinile vremurilor, ci la strict perioada aceea când simți că ai lumea pe mână, când nimic nu ți se pare imposibil de realizat.
Oricât cineva ar ține cu tot dinadinsul să râmână acolo, la acel sus, acea perioadă, cu dinții, cu banii, cu intervențiile chirurgicale, cu toate trucurile, tot către în jos se duce. La fel este și când vorbim de valurile vieții, sus-jos, bine- prost, ușor-greu, etc. Nu se poate lungi traseul, oricâte ocolișuri vom face, timpul pe care-l parcurgem ne este dat cu măsură și nu poate fi schimbat de nimeni și de nimic, ori că escaladăm munții, ori că traversăm mări și oceane, ori că te umpli de praf, bătând pașii la șes, ori că bântui mapamondul făcându-i umbră degeaba.
Nu se pot face derogări, nu se poate da mită și nu contează dacă ești sau nu nepotul cuiva influent, numai mintea noastră obosită sau bolnavă uneori, ne face pe unii să credem asta… Clepsidra asta care conține timpul nostru, nu se poate roti în celălalt sens. Timpul din ea se scurge într-un singur sens și este ireversibil. Tot ce putem face și tot ce contează este să fim buni, mai ales atunci când putem foarte ușor să fim răi, ca să fim povestiți frumos de cei care vin după noi, când ne privesc într-o fotografie.
Când eram mici, bunica ne citea mereu ba din biblie, ba o catismă din Psaltire și îmi vin în minte mereu și vocea și imaginea ei cu ochelarii prinși de urechi cu o sfoară, părul alb împletit și legat în jurul capului și cu un deget ridicat în sus, zicând, privegheați și vă rugați, că nu știm nici ziua și nici ceasul, în care vine Domnu nost! Atunci o ascultam din respect și de rușine, dar o ascultam, iar dovada că nu mi-au intrat zicerile ei pe o ureche și că mi-au ieșit pe alta, este că îmi amintesc perfect inclusiv cele mai mici detalii, dar acum o fac cu mare drag și dor, fiindcă mi-au fost semănate în mine cu atâta dragoste.
Și nu, nu este nici prea târziu pentru nimeni și nici prea bătrân nu-i cineva încât să nu conștientizeze toate acestea înainte să ajungă la sfârșit. La linia de sfârșit. Sfârșit.
Citiți și despre Jane Austen
