Dragul meu prieten,
M-ai provocat acum câtva timp la o retrospectivă a acestui an, având în vedere că vin sărbătorile și, așa devotat revistei după cum te știu, vrei să oferi cititorilor tăi câteva lecturi – de sezon, să le zicem – pe care să le savureze în pragul trecerii spre 2021. Am apreciat inițiativa ta, mai ales că am luat-o ca pe un semn că, pe undeva, m-ai inclus în rândul confraților tăi literari, ceea ce mi se pare de-a dreptul onorant, dată fiind lipsa mea de experiență și istoria relativ recentă a aparițiilor mele în publicația pe care o conduci – îți spun fără pic de ipocrizie – cu mult talent și multă abnegație.
De ce ”provocare”?
Pentru că rememorarea înseamnă pentru mine un efort colosal, și apoi toată reconstrucția pieselor în ordine cronologică, redimensionarea lor în funcție de anotimp, sărbători, evenimente prin care am trecut sau la care am asistat, cernerea lor prin sita memoriei înseamnă pur și simplu retrăirea lor aievea. Altfel nu pot să scriu, decât retrăind, analizând încă o dată scenele esențiale, filtrând toată substanța sufletescă de care sunt impregnate și, în final, transcriindu-le de pe firavele pânze ale amintirii în documentul acesta, foarte conștientă că el reprezintă un act de metaforică ”dezgolire” și purificare, ca orice mărturisire. Să știi că am luat foarte în serios sarcina aceasta, dar îmi asum totodată riscul de a nu fi pe placul tău, așa încât te rog, dacă vei considera inadecvată scrisoarea mea, să nu o publici.
Destin
Cu cântecul lui capabil să miște munții și apele din loc, izvorât de pe coardele fine ale lyrei cu care însuși Apollo, zeul artelor, l-a dăruit, Orfeu s-a coborât în Inferne uitând de orice teamă. Spera să îl înduplece pe sumbrul Hades să o elibereze pe Euridice din ghearele amarnicei neființe, în care fusese aruncată în ciuda tinereții, frumuseții și a iubirii care îi umplea sufletul de viață. Era capabil de gestul suprem prin care se arăta gata de a-și sacrifica propria ființă, de a accede dincolo de limitele ei, încrezător în puterea iubirii care îl anima. Ce ar mai fi fost cântecul lui fără acordurile divine ale sentimentelor izvorâte din plenitudinea ființei sale, pe care doar împreună cu frumoasa nimfă? Povestea e plină de tâlc, și numai cei care nu cunosc această patimă de nedescris nu pot crede în adevărurile ei tainice.
Memoria ne conduce destinul
Mi-am amintit de scena aceasta pentru că așa mă simt acum, coborând pe firul rece al memoriei, acolo unde lunile atât de frământate din anul care se încheie și-au lăsat drojdiile amare în continuă fermentare. Orice coborâre în straturile de profunzime ale sufletului echivalează cu acel descensus ad Inferos despre care vorbesc toate ritualurile inițiatice, pentru că ea presupune curajul de a-ți înfrunta limitele, de a-ți asuma suferința regăsirii lor în tine, cu toate încercările ratate de a le îndepărta pentru a te putea vindeca înlăturând acea memorie afectivă viciată de pierdere. Pericolul este că ai putea rămâne acolo definitiv, într-o captivitate morbidă, pradă obsesiilor trecutului și disperării de a nu putea schimba soarta lucrurilor.
Nu sunt puțini cei care n-au reușit ei înșiși să mai găsească drumul spre realitatea vieții, închiși în bolgiile propriei memorii, care le-a anihilat orice instinct al supraviețuirii și i-a condamnat la o continuă rătăcire prin labirintul fără ieșire al propriei minți. Ce s-a ales de ei, umanitatea s-a ferit să mai întrebe, exilându-i la porțile unei istorii închise în tratate de psihiatrie și în ospicii, în care doctori docenți s-au grăbit să le pună verdicte implacabile. Dar au fost și alții care au avut puterea, ca și Orfeu, de a se ridica la suprafață, crezându-se triumfători.
Acolo jos, înfruntând legile nescrise ale condiției umane, și-au putut activa acele resorturi salvatoare, contaminându-se de iluzia propriilor forțe și a naturii lor de învingători, în care au căpătat încredere. În locul acela, imaginea faptelor trăite capătă un relief pe care numai cei aleși îl pot distinge și toate întâmplările se transformă în învățături pe care trebuie să le transmită mai departe, ca un semn că nu există pierderi absolute, atâta timp cât există creație.
Vezi tu, dragul meu prieten, în urma acestei experiențe, luciditatea e cea care face posibilă transformarea lucrurilor în substanță a conștiinței, acea zonă – singura autentică, după cum ne spune fenomenologia – să dea valoare existenței noastre. Între instincte și conștiință e drumul lui Orfeu către Inferne și uriașa lui șansă de a înțelege rosturile lumii, departe de relativitatea înfățișării ei de suprafață.
Poate că aici e cheia întregului mit, în acele momente ale întârzierii lui Orfeu în lumea umbrelor, în felul în care a reușit să transpună în cântecul cu virtuți magice întreaga suferință, născută din dor și neputința de a conștientiza granițele imuabile între care se desfășoară viața lumii. Povestea nu ne spune decât că strămoșul mitic al poeților a cântat, iar Hades a dezlegat-o pe Euridice din lanțurile morții. Aici e rostul fiecăruia să înțeleagă ce se întâmplă în propriul sine și să găsească notele potrivite pentru a sublima și exprima, pe limba semenilor lui, învățăturile pe care le-a desprins din această călătorie. După un asemenea preambul, desigur te vei întreba ce am eu de spus despre anul care a trecut și nu numai, după toată această divagație.
Iată, pe scurt:
– am înțeles, încă o dată, că esența relativității stă în oameni și în limitările lor, fluide și mișcătoare precum argintul viu, căci umanitatea nu se poate desprinde, în cele mai multe cazuri, de natura ei instinctuală; oamenii acționează după propriile interese și slăbiciuni, fără să ia în considerare efectul pe care acțiunile lor îl au asupra celorlalți, adică fără a gândi în termeni duali faptele lor. Cei mai mulți au convingerea că își sunt stăpânii absoluți și că orice fac are argumentul autorității lor de sine, capabilă să justifice absolut orice;
– cred că între oameni se creează, uneori, legături care țin de altă ordine decât cea fizică, morală sau spirituală, și că unele dintre acestea nu se (mai) pot desface niciodată, în ciuda oricăror obstacole. Ca și când o forță supraumană ar face astfel încât să demonstreze muritorilor că numai jocul le este permis, nu și accesul la regulile lui stricte, că zarurile sunt deja aruncate. Pe veci pierduta Euridice e doar în planul realității, pentru că ea a rămas la fel de vie în povestea aceasta pe care ne-o vom aminti etern, și cu fiecare rostire a ei va deveni mai frumoasă, dar la fel de inaccesibilă celor care nu au curajul de a-și înfrunta propriile limite;
– cred, după anul acesta, că nici moartea, nici timpul nu ne conduc destinul, ci memoria, care le poate face suportabile sau distrugătoare. Cu alte cuvinte, suntem artizanii propriei noastre înălțări sau căderi, atâta timp cât dispunem de forța de a păstra în noi amintirile sau de a le îngropa, dar nu trebuie să uităm că undeva, în noi, rămân lucruri la care nu avem niciodată acces. Faptul că Orfeu a întors capul după eterica Euridice, în ciuda amenințării lui Hades cu pierderea ei ireversibilă, demonstrează încă o dată că suntem supuși labilității și arbitrariului, ca lumea absolutului este o himeră pe care ne-o putem imagina, dar în care nu putem niciodată pătrunde, datorită caracterului conjunctural al acțiunilor noastre;
– mi s-a confirmat anul acesta și faptul că a înțelege limitările oamenilor aduce confort sufletesc și împiedică otrăvirea sufletului. Nu mă mai pot supăra pe semeni pentru că sunt conștient de imanența volatilității naturii noastre umane, care ne face versatili.
– nu în ultimul rând, cred că rostul nostru e să le deschidem celorlalți ochii, atâta cât putem și cât le e dat să priceapă, prin orce mijloace ne stau la îndemână, fie că o facem prin scris, așa cum prea bine ai ales tu, oferindu-le exemplul nostru pentru a învăța, fie direct, printr-o îmbrățișare, pentru că numai așa ne putem justifica prezența în această lume. A rămâne închis în interiorul propriei experiențe poate fi un păcat capital, ca furtul sau minciuna…
Prieten drag, nu îți ascund amărăciunea cu care am încheiat acest an, nici faptul că încrederea mea în anii ce vor urma e din ce în ce mai palidă, mai suferindă, poate prea devreme. N-aș vrea să te încarc și pe tine, sau pe cititorii tăi cu existențialismul acesta pesimist. Voi să rămâneți în zona accea a mitului orfic în care poetul a avut puterea și voința de a se coborî în tenebre pentru a-și salva iubirea, și, implicit, pe sine. Păstrați credința că omul e bun și frumos, iar prin asta poate înfrunta orice, că merită să lupte pentru ceea ce crede că i se cuvine, fiți Prometei, nu Sisifi! Poate undeva, în cercurile nevăzute ale existenței noastre, există o compensație și fericirea voastră va șterge orice urmă a dezamăgirii mele.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Scrisoare imaginară la trecerea dintre ani)
