Paul Vinicius face o excelentă muncă de traducător, aducându-ne aproape câte un autor despre care prea puțin(i) avem șansa să auzim. Personalitatea poetului american Max Ritvo (19.12.1990 – 23.08.2016) l-a impresionat în mod deosebit:
„Diagnosticat cu cancer la vârsta de 16 ani, întreaga lui operă n-a fost altceva decât o cronică a luptei pe care a dus-o cu destinul, sub semnul unei morți anunțate.
Și-a luat masteratul la Yale University, iar doctoratul la Columbia University, unde a și predat o vreme cursuri de poezie. A debutat cu o plachetuță (chapbook) – „Aeons” -, pentru care a fost distins cu 2014 Poetry Society of America Chapbook Fellowship, fiind nominalizat totodată drept unul dintre primii 20 tineri poeți publicați în 2015. Primul său volum adevărat – „Four Reincarnations” (Milkweed Editions, 2016) -, apare însă la o lună și ceva după decesul lui, la numai 25 de ani.”
Paul Vinicius: „Poemul pe care l-am selectat este și ultimul pe care l-a mai scris, purtând data de 10 iulie 2016, într-unul din saloanele spitalului în care și-a trăit ultimele clipe.”
Romanță liniștită
–––––––-
Sunt oricum prea slab pentru impulsuri sexuale
însă tânjesc să stau dezgolit
tot timpul.
Mi-aș dori să urinez fără
să mai trebuiască să-mi scot
chiloții –
Lumea vrea să știu
că-i ok să mă strecor înăuntrul sau în afara
ei. Ei îi place chestia asta.
Când voi muri, asigurați-vă
că Tata nu-mi va înșuruba vreo pălărie
ca să-mi păstreze creieru-năuntru.
Și nu lăsați pe nimeni să mă-nțolească în vreo cămașă.
Lăsați moartea să-și așeze căpșorul ei rece
pe stomacul meu și să asculte.
Îmi doresc toate orificiile libere:
pupilele, nările, cele două
de sub pântec. Vreau să ascult la rându-mi:
Tocmai auzii
un răcnet în depărtare,
jumătate hohot de râs, jumătate nechezat,
Mi-a plăcut, sunt speriat, dar la fel
a fost și sunetul. Amândoi
vom fi oaspeți.
**********************************
VERSIUNEA ORIGINALĂ:
Quiet Romance
–––––––
I am too weak for sexual urges anymore
but I yearn to be naked
all the time.
I want to urinate without
having to pull off
underpants—
The world wants me to know
it’s okay to slip into and out
of her. She likes it.
When I die, make sure
dad doesn’t screw a hat on me
to keep the brains in.
And let nobody put a shirt on me.
Let death put her cool head
on my stomach for a listen.
I want every hole naked:
the pupils, nostrils, the two
below my gut. I want to listen back:
I can hear already
a roaring in the distance,
half salt, half horse,
I like this, I’m scared, but
so’s the sound. We’ll both
be guests.
– July 10th, 2016
*************************************************
From „The Final Voicemails” by Max Ritvo,
Milkweed Editions; First Edition, First
Printing edition (September 18, 2018)
Și încă un poem, tradus recent și postat pe pagina de Facebook:
Poem rămășițelor mele
–––––––––––
Genele mele se regăsesc în șoareci și nu în modul banal
în care genele Omului străvechi erau în Fiare.
Doctorii mi-au împărțit tumorile împrăștiindu-le
în oasele a douăsprezece șoareci. Dăm
șoarecilor otrăvuri pe care mi le-aș putea dori în viitor
pentru mine. Urmărim fiecare șoarece ca pe-o minge de cristal.
Mi-aș fi dorit să fi fost perfect, dar uneori moartea pe care-o zărim
nu se-ntâmplă atunci când o-ncercăm din nou pe trupul meu.
Tumorile mele-s bătrâne, mult mai bătrâne decât ar putea fi șoarecii.
Mai întâi mi-au crescut în coaste, acum un deceniu.
Apoi s-au deplasat la plămâni și-au coborât în femururi
și-n furnicarele gâtului meu ce clocesc celule albe.
Șoarecii însă n-au decât câte-o tumoare, la picior.
Tumorile lor n-au crescut niciodată. Nedezrădăcinate,
nemutante. Învățat să doarmă-n orice pat,
vastul corp refuză. Înainte ca tumorile să se răspândească,
ei deschid picioarele șoarecilor. Care sângerează până la moarte.
Data viitoare medicii plănuiesc să taie picioarele
în timp ce tumorile s-ar răspândi.
Dar încă-mi mai am ambele picioare. Pentru-a complica lucrurile-n continuare,
trupurile șoricești luptă împotriva tumorilor mele. Trebuie să le acordăm
șoarecilor ajutorul, astfel încât să-mi găzduiască genele.
Vreau ca șoarecii mei să-mi semene. N-am niciun copil.
I-am botezat pe toți Max. Primii dintre ei au fost Max 1, Max 2,
însă acum toți sunt doar Max. Fără favoriți.
Ei nu știu că au nume, desigur.
Sunt ca niște copii pe care i-ai traumatizat
și torturat, astfel încât nu-ți vor permite să-i vizitezi.
Sper, Max-ilor, ca ceva bun din voi să fie al meu.
Chiar și suferința mea-i bună, în parte. Sigur, mi-am exagerat
furia, teama – lucrurile care te fac să-ți vezi urmașii
ca printre gratii de cușcă. Dar apoi sentimentele trec.
Și din moment ce nu fac absolut nimic (mândria-mi, ca și pielea,
toate dispărute) nu mi se-ntâmplă nimic. Și dacă o grămadă
de nimicuri vi se-ntamplă, Max-ilor, asta-nsemnă pace.
Ceea ce și vrem. Aveți încredere-n mine.
****************************************
VERSIUNEA ORIGINALĂ:
Poem to My Litter
––––––––
My genes are in mice, and not in the banal way
that Man’s old genes are in the Beasts.
My doctors split my tumors up and scattered them
into the bones of twelve mice. We give
the mice poisons I might, in the future, want
for myself. We watch each mouse like a crystal ball.
I wish it was perfect, but sometimes the death we see
doesn’t happen when we try it again in my body.
My tumors are old, older than mice can be.
They first grew in my flank, a decade ago.
Then they went to my lungs, and down my femurs,
and into the hives in my throat that hatch white cells.
The mice only have a tumor each, in the leg.
Their tumors have never grown up. Uprooted
and moved. Learned to sleep in any bed
the vast body turns down. Before the tumors can spread,
they bust open the legs of the mice. Who bleed to death.
Next time the doctors plan to cut off the legs
in the nick of time so the tumors will spread.
But I still have both my legs. To complicate things further,
mouse bodies fight off my tumors. We have to give
the mice aids so they’ll harbor my genes.
I want my mice to be just like me. I don’t have any children.
I named them all Max. First they were Max 1, Max 2,
but now they’re all just Max. No playing favorites.
They don’t know they’re named, of course.
They’re like children you’ve traumatized
and tortured so they won’t let you visit.
I hope, Maxes, some good in you is of me.
Even my suffering is good, in part. Sure, I swell
with rage, fear—the stuff that makes you see your tail
as a bar on the cage. But then the feelings pass.
And since I do absolutely nothing (my pride, like my fur,
all gone) nothing happens to me. And if a whole lot
of nothing happens to you, Maxes, that’s peace.
Which is what we want. Trust me.
********************************************
„Poem to My Litter” by Max Ritvo,
from New Yorker Magazine,
June 27, 2016 Issue
Citiți și Sometimes me & the future, de același autor.
