mărul pe care mi l-ai adus are
mai multe etaje toate ferestrele
dau spre interior și-n
fiecare câte-o pisică toarce
marea mă înfășor în ea sunt zveltă
și verticală liftul oprește o altă
livadă se-aruncă-n brațele tale de cel
stâng atârnă un ceas ticăie-n el
insomniaci zeițe însărcinate șoferul beat de pe
salvare
mi se aburește inima grijuliu o ștergi
cu defibrilatorul dosului mâinii așa
cum ștergi aerul
de pe creștetul
unei statui în mișcare nu știu
de ce mă mai strânge și-un punct
punctul
chiar punctul cel mort de viu
picurând răni în semn de uimire
de întrebare
foto panting Jane Palmer
******
la blugii mei rupți asortez
perle poate nu e decât iluzia unui
rafinament extenuat dar plin de atitudine
mă simt vie și-mi port smart-casual-elegant crucea
anul acesta s-au lansat noi modele mai ecologice fiabile
din materiale beton care se autorepară
permit trecerea aerului fiind foarte ușoare
pot deveni aripi
așa că profit…
Citește și „există metafore mai reale decât oamenii care merg pe stradă”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.