Site icon Bel-Esprit

Maria Banuș: ”Nu ne mai cunoaștem”

Palinodie

Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvântat de atunci,
când tremuram de freamătul omului şi căţelelor,
de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,
de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,
unde-s doar buruieni şi furnici,
pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.

Dârdâiam, eram mici.

Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor
nu mai mi-e frică,
nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,
redingotă şi ochi răsuciţi.
Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,
când o vecină peltică,
îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse
fumegând în pepeni scobiţi.
Când, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,
cu palmele subţioară,
o lăsam să-mi bâiguie cald în ureche,
şi bănuiam c-am să plîng.

Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.

Scrisoare
Să taci. Îţi scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o frunte de ied,
fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi,
îţi scriu fiindcă suntem atât de uituci amândoi.
Curând şi bătaia fumurie a pleoapelor vom uita-o, cred.
Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu peste faţă. Ţâşnise vântul.
Crengile arse de praf se căutau între ele cu foşnet moale.
Era un salcâm, era şi marea. Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strâns în sandale.
Atâta tot. Încheieturile tale îmi erau mai dragi decât cerul şi decât pământul.
Fragment de primăvară

O stradă pe care trec îndoită din umeri,
sub primăvara grea ca un cântec de bivol.
Pietrele drumului şi stelele
stau cuminţi de poţi să le numeri,
numai cîntecul meu îmi sfâşie rochia,
sub primăvara grea ca un cântec de bivol.
 
Bolborosesc. Şi tac. Degeaba aştept între uluci
învineţirea liliacului.
Dedesubtul genunchiului carnea e umedă ca un măr despicat,
şi albul ochilor tulbure, tulbure.
Mă gândesc, mergând aşa, îndoită din umeri,
la primăvara asta golaşe şi tristă ca un gât de băiat.

din Țara fetelor (1936)

Profesorul Cristian Sandache despre POSTERITATEA UNEI MARI POETE

Numeroasele volume tipărite în anii realismului socialist au stigmatizat-o până la moarte pe MARIA BANUȘ (1914-1995), critica literară din România (cu câteva excepții notabile, dintre care se detașează analizele lui Nicolae Manolescu), păstrând o glacială rezervă față de cea care îl entuziasmase pe George Călinescu, odată cu volumul de debut ( din anul 1937) intitulat sugestiv- „Țara Fetelor”. Militantă antifascistă în anii 1941-1944 (condiția sa de etnic evreu explică în mare parte această opțiune, corelată cu adeziunea la comunism), Banuș va reveni după 1965 în prima linie a poeziei autohtone de calitate, dovedind o neobișnuită putere de creație. În zadar însă, pentru că exceptând posibilitatea de a tipări, numele ei fusese în România împins într-un con de umbră.
Nu a mai contat nici Premiul Uniunii Scriitorilor obținut în 1986 și nici măcar Premiul Herder, pe care-l va dobândi la Viena, în anul 1989. Poeta trăia mai mult în Franța (motivată fiind familial), acolo unde devenise din ce în ce mai apreciată, în mediile literare din Hexagon. (Fusese comparată cu marea poetă rusă Anna Ahmatova).
Indiferent de avatarurile biografiei sale , Maria Banuș este o poetă excepțională, cu o putere imagistică și de conceptualizare – cu adevărat remarcabile. De o mare expresivitate , ea reușește să obțină performanțe stillistice notabile, atât în sfera registrului grav, dramatic, cât și atunci când pictează tablouri ale iubirii, marcate de o senzualitate viguroasă ( mai rar întâlnit la o poetă), aspect care fusese remarcat de către critica literară și odată cu debutul său .
Efecte speciale obține poeta și atunci când optează pentru metaforele viu picturale, care se înlănțuie într-un fel de dans sălbatic, copleșitor. Născută sub semnul zodiacal al Berbecului, într-o familie burgheză evreiască din București, dublu licențiată (Drept și respectiv- Litere și Filosofie), Maria Banuș era o intelectuală poliglotă, de o mare inteligență și erudiție. Atrasă de timpuriu de lectură și de scris, se definea ca având o fire extrem de dificilă, fiind o combinație de senzualitate, emotivitate intensă și impulsivitate.
Fire empatică, romantică, fragilă și în egală măsură, capabilă de replici prompte, atunci când se simțea potopită de exasperare. Ca toate spiritele superioare știa să facă haz de sine, neomițându-și propria-i fizionomie. (Se considera o femeie urâtă).
TÎRGUL DE DEMULT
Ca o pădure-mi amintesc oraşul.
Copilăria-n umbre-mi învelea.
Sub ferestrău zbura gălbui talaşul
Şi toamna-n zdrenţe umede venea.
Stăteam prin case.
În clăbuci, cu sodă,
spăla vecina şi cânta sălbatic.
La noi, în piaţa din Bibescu-Vodă,
căruţe scârţâiau prelung, tomnatic.
Pierea şi păpădia dintre pietre.
Băltoacelor, acum le da ocoale
un domn cu năsturaşi rotunzi la ghetre
ori cărbunarul cu picioare goale.
Din uliţă, cum ieşi, e Piaţa Mare.
Un cleşte parcă pieptu-ngust ţi-l strânge
că ţipă precupeţii, ţipă tare,
iar în noroi, pe jos, e hoit şi sânge.
Tot târg şi târg…
Telalii stau la pândă şi faţa lor e palidă, puhavă.
Ei mărfurile-şi laudă şi-şi cântă.
Cipici şi piepteni vechi rânjesc pe tavă.
Urci pe Şelari, lipită strâns de mama.
O gheară ca o cange te înhaţă.
Strigoii cu jobene fac reclamă
şi muşterii-n uşă ei agaţă.
Sus, pe Lipscani, sunt altfel negustorii.
Tăcuţi şi linşi foiesc între mătasă.
Le joacă-n cap, hoţeşte, ochişorii.
Şobolănoaica albă stă la casă.
Lipscani, Zarafi, Covaci, Hanul-cu-Tei…
Ce ganguri şi ce hrube de guzgani!
Şi iar cobori cu mama către chei …
Cobor şi eu sub maldărul de ani.
Se istovise scurta zi de toamnă.
Revăd un pod, reflexe-n caldarâm,
Şi-o birjă c-un căluţ care se-ndeamnă,
sunând copita ca din alt tărâm.
Simt iar, sub palmă, parapetul rece
Şi dedesubt adâncul nopţii gol
prin care apa Dâmboviţei trece
în curcubeie negre de petrol..

Citiți și Numai cuvintele zburau între noi...

Exit mobile version