Site icon Bel-Esprit

Mari iubiri: Percy Bysshe Shelley și Mary Shelley

În plină epocă romantică, doi tineri înzestrați cu morbul genialității se regăsesc, dincolo de orice convenție socială sau morală, și se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt, aflați la vârsta marilor pasiuni: ea, Mary Shelley (Mary Wollstonecraft Godwinn. , Somers Town, Londra, Regatul Marii Britanii – d. ,Chester Square, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), provenind dintr-o familie de intelectuali, abia împlinise 16 ani, el avea 21, afirmat deja ca poet, în plus căsătorit și viitor tată. El, Percy Bysshe Shelley (n. 4 august 1792, d. 8 iulie 1822), a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză.

Prima întâlnire are izul poveștilor de groază și va incita imaginația copilei care, venită la mormântul mamei sale, cade la propriu în brațele rebelului poet, în acel decor mai puțin obișnuit. Astfel, între Eros și Thanatos, legătura e deja stabilită, iar Percy Bisshe Shelley va lua hotărârea de a trăi împreună cu cele două iubiri ale sale, până la suicidul comis de soția lui, Harriet.

El însuși încearcă, de cel puțin două ori (spun biografii) să-și ia viața, folosind laudanum, ba chiar încercând s-o convingă și pe Mary să-l urmeze pe această cale.

Romantism dus la extreme, amplificat de un temperament vulcanic și de o permanentă fierbere interioară, datorată, pe de-o parte, frământărilor din familie, pe de altă parte, numeroaselor pierderi de sarcină prin care trece mai tânăra lui iubită (patru la număr, abia al cincilea copil reușind să vadă lumina zilei).

Shelley moare la 29 de ani pe barca lui, parcă înadins și amar – ironic numită ”Don Juan”, iar corpul lui este incinerat împreună cu ceilalți mateloți pe un rug, la malul mării. În mod cu totul surprinzător – și aici intervine elementul surpriză: inima lui refuză să ardă, spun oamenii de știință, probabil și din cauza efectelor unei tuberculoze, care produsese calcifierea ei.

La 16 august – pe plaja de la Via Reggio – cadavrul lui Shelley a fost ars în prezența lui Byron, a lui Leigh Hunt și a lui Trelawny. Ceremonia incinerării s-a desfășurat în tăcere, cu simplitatea și măreția ritualurilor funerare din vechea Eladă. Peste câteva ore, apropiindu-se de vatra încinsă, Trelawny a constatat cu uimire că inima poetului era încă întreagă: scoțând-o din flăcări, el i-a încredințat-o lui Hunt, care avea să i-o predea soției lui Shelley.

Mormântul lui Shelley în Roma – Piatra funerară

Cenușa rezultată din incinerare a fost trimisă într-o urnă la Roma și îngropată (la 7 decembrie) în cimitirul protestant, sub o lespede simplă, pe care a fost gravată următoarea inscripție a lui Hunt: PERCY BYSSHE SHELLEY, COR CORDIUM, NATUS IV AUG. MDCCCXCII, OBIIT VII JUL. MDCCCXXII (Percy Bysshe Shelley, Inima inimilor, născut la 4 aug. 1792, mort la 8 iul. 1822). Iar dedesubtul acestei inscripții lapidare, Trelawny a ținut să adauge trei stihuri din Furtuna lui William Shakespeare, pe care Shelley le recita adesea:

Nothing of him that doth fade,

But doth suffer a sea-change

Into something rich and strange.

(Nu s-a stins nimic din el,

Ci doar marea l-a schimbat

În ceva bogat, ciudat.)

Mary păstrează inima pentru tot restul vieții, purtând-o la ea într-o batistă de mătase. Iată premisele de natură psihologică ale genezei uneia dintre cele mai stranii opere din literatura universală, cea care a generat un mit peren – Frankenstein: oribila creatură întrupată din cadavre, purtând însă în piept o inimă, singurul organ care îi va produce suferința neîndurătoare.

E veşnică pe lume doar schimbarea

Suntem ca norii iuţi, lunecători,
Ce-nvăluie, la miezul nopţii, luna:
O clipă trec, semeţi, strălucitori,
Şi pier în beznă pentru totdeauna.

Suntem ca nişte lire vechi, vibrând
În fel şi chip sub fiecare boare:
Niciun acord, în trupul lor plăpând,
Cu celelalte n-are-asemănare.

Un vis ne otrăveşte când dormim.
Un gând ne pângăreşte-apoi trezia.
Totuna-i de simţim sau de gândim,
De plângem sau de ştim ce-i bucuria.

Oricâtă bucurie sau dureri
Ne-aşteaptă – fără capăt e cărarea.
Şi mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri,
E veşnică pe lume doar schimbarea.

Serenada Indiană

Te visam şi m-am trezit din vis
După primul somn, când lejer
În sălcii respira zefirul,
Iar stelele luceau pe cer.
Te visam şi m-am trezit din vis,
Şi-apoi, fermecat, am pornit-o
–Nu ştiu ce spirit m-a împins–
Către fereastra ta, Iubito!
Mătăsuri subţiri se desluşeau
În aer, povestind de paradis,
Iar mireasma pinilor curgea
Asemeni gândurile dulci în vis;
Dacă suferinţa privighetorii
În propria inima moare,
Astfel şi eu, să mă sting la sânul tău
Aştept cu nerăbdare.
O, ridică-mă din iarbă!
Mor. Leşin. Sunt pierdut aproape.
Lasă-ţi iubirea-n săruturi
Să-mi plouă pe buze, pe pleoape.
Obrazul mi-e rece şi palid –
Tumultul inimii, cumplit:
O, lasă-mi inima la sânul tău,
Unde va exploda-n sfârşit.

(traducere Petru Dimofte)

https://www.youtube.com/watch?v=Z6JqFYroayo

Exit mobile version