Mari iubiri: Alain Delon și Romy Schneider

„Te iubesc. Te iubesc, Puppele a mea.”

Un monstru sacru al cinematografiei mondiale a atins vârsta la care orice se poate întâmpla, prevăzut sau presimțit. Actorul a mai trecut însă prin multe despărțiri, dintre care una cu siguranță a durut enorm. Nu poți citi ultima scrisoare a lui Alain Delon către Romy Schneider (Rosemarie Magdalena Albach Schneider), femeia pe care a iubit-o până la nebunie și pe care a părăsit-o… chiar în noaptea nunții, fără să te înfiori. Dar pe care nu avea s-o părăsească legitim niciodată, chiar dacă drumurile lor au luat, în timp, o cu totul altă direcție. După multe întâmplări care mai de care mai nefericite, nefaste chiar (trece printr-un divorţ, îşi răscumpără copilul cu milioane de dolari, dar acesta va muri într-un accident; pierde un rinichi într-o operaţie, se recăsătoreşte cu secretarul ei personal, naşte o fetiţă, divorţează iar; primul ei soţ se sinucide), în seara de 29 spre 30 mai 1982, la 44 de ani, pe când desena ceva pentru fetiţa ei, actrița suferă un stop cardiac, la reşedinţa Saint-Germain-en-Laye.

Citiți și interviul cu Alain Delon

Ultimul regret, înainte de rămas-bun, se așterne pe câteva foi de hârtie care și ele suportă cu greu despărțirea:

„Rămas bun, Puppele a mea

Te privesc dormind. Sunt alături de tine, la marginea patului tău. Porți o tunică lungă și neagră cu broderii roșii. Sunt flori, cred, dar nu mă uit atent la acestea. O să-ți spun la revedere, cel mai lung rămas bun, Puppele a mea. Așa te alintam. Înseamnă ,,păpușică” în germană. Nu mă uit la flori, însă îți privesc chipul, îl găsesc frumos, și poate, niciodată nu a fost mai frumos decât acum. De asemenea, cred că este prima mea –și a ta- dată când te văd calmă, liniștită. Ești atât de tăcută, atât de fragilă, doamne, cât de frumoasă! Arată ca și când o mână divină a îndepărtat cu blândețe toată tensiunea, tristețea cauzată de un destin tragic.

Te privesc dormind. Ei îmi spun că ești moartă. Mă gândesc la tine, la mine, la noi. Cu ce sunt vinovat? Ne punem această întrebare înaintea unei  ființe care a fost și încă este mult iubită. Acest sentiment te umple, iar apoi la fel de bine te golește de tot, iar atunci nu mai spunem că cineva este vinovat, nu, ci responsabil… Eu sunt. Din cauza mea și a ceea ce era în inima ta noaptea trecută în Paris, aceasta a încetat  din a mai bate. Din cauza mea, din cauză că acum 25 de ani am fost ales să fiu partenerul tău în ,,Christine”. Veneai la Viena, iar eu te așteptam în Paris cu un buchet de flori în brațe pe care, nu știam cum să îl țin. Dar producătorii filmului mi-au spus: ,,Când o vezi venind de pe pod, te duci la ea și îi oferi aceste flori”. Așteptam momentul cu buchetul în mână, ca un idiot printre mulțimea de fotografi. Veneai de pe pod. M-am îndreptat spre tine. Atunci, ți-ai întrebat mama: ,,Cine este acest băiat?” Ea ți-a răspuns: ,,El trebuie să fie Alain Delon, partenerul tău”… Iar apoi, nimic. După toate acestea, am mers la Viena unde aveau loc filmările. Atunci m-am îndrăgostit nebunește de tine. Și tu de mine. Deseori, ne întrebam legat de acest incident cine s-a îndrăgostit primul, tu sau eu? Număram până la trei și răspundeam amândoi simultan: ,,Nici eu, nici tu!” Doamne, eram atât de tineri și de fericiți. După terminarea filmului ți-am propus să stai cu mine în Franța, iar tu deja erai gata să răspunzi. Mi-ai spus că vrei să trăiești lângă mine, în Franța. Îți mai amintești?  Când familia ta, părinții tăi erau extrem de furioși. Peste tot prin Austria și Germania eram văzut drept un hoț, un om care le-a furat împărăteasa. Eu, un francez care nu știa o boabă de germană! Iar tu, Puppele, nu știai o boabă de franceză!

”Inima mea îți aparține” (CLICK!)

 

Ne-am iubit fără cuvinte, la început. Ne uitam unul la celălalt și râdeam. Puppele… Iar eu eram ,,Bunicul”. După câteva luni, eu încă nu vorbeam germană, dar tu stăpâneai franceza atât de bine,  așa că am jucat la teatrul din Franța. Visconti era scenaristul. Ne-a spus că ne completam reciproc și că aveam între sprâncene același rid în formă de V care semnifica furie, frică de obstacolele vieții și anxietate. El l-a poreclit ,,V-ul lui Rembrandt” pentru că, spunea el, acest pictor semna cu un V pe toate portretele sale. Încă te privesc dormind. ,,V-ul lui Rembrandt” este șters… Nu mai ai nicio frică. Nu mai ești vânată. Vânătoarea ta s-a terminat, iar acum te odihnești.

 

Mă uit încă odată la tine. Din nou și din nou. Te cunosc atât de bine, știu că ești puternică. Știu cine ești și de ce ai murit. Din cauza caracetrului tău, spun unii. Iar eu le răspund ,,altceva”, caracterul lui Romy este pur și simplu ea. Asta este tot. Erai violentă, impulsivă, fiindca aveai dreptate. Un copil care a devenit o adevărată stea foarte devreme, prea devreme. Așadar, pe de o parte, mofturile și isteriile unui copil, întotdeauna justificate, deisgur, dar cu reacții neașteptate, pe de altă parte, o autoritate profesionalistă. Da, sunt unii copii care nu știu cum să se joace. Cu ce și de ce. În contradicție cu acestea sunt anxietatea și trsitețea. Când doar una este Romy Schneider, iar noi avem un temperament sensibil fiindcă suntem chiar în floarea vârstei, pe marginea prăpastiei, care era chiar specific ție. Cum să explic cine ai fost tu și cine am fost noi, actori. Cum să le spun să joace în continuare, să interpreteze ceva ce nu suntem încă, și anume nebuni, așa că ne pierdem. Să stai neclintit, așa cum spun ei, este atât de dificil încât trebuie să fi un caracter foarte puternic, echilibrat… Dar acest echilibru, cum să îl găsești într-o lume ca a noastră cu oameni care jonglează sau clovni sau artiști de circ pe care îi scăldăm în glorie? Ai spus ,, Nu pot face nimic altceva în viața asta în afară de filme… Nu”, ,,ceilalți nu pot înțelege acest lucru”. Cu cât devii un actor mai măreț, cu atât îți e mai ciudat să trăiești. Garbo, Marilyn Monroe, Rita Hayworth… Și tu. Plângeam, în timp ce tu te odihneai, suspinam lângă tine, nu, nu, nu, această femeie nu este una îngrozitoare. Știu asta fiindcă eu sunt omul care te-a făcut să înțelegi mai bine. Pentru că acest om, este și el, la rândul lui, actor. Suntem făcuți din același material, Puppele a mea, vorbeam de fapt, aceeași limbă. Dar eu sunt un bărbat. ,,Ceilalți nu ne pot înțelege”. Este inexplicabil. Iar atunci când ești o femeie, așa ca tine, aceștia nu realizează că  e posibil să moară de la ,,aceasta”. Ei spun că ai fost un mit. Desigur… Dar acest ,,mit”, el știe că este doar atât, de fațadă. O iluzie. El este rege, prinț, erou, Sissi, Doamna Haneau, un pescăruș… Dar el, mitul, merge acasă, noaptea. Așa că, Romy, o femeie cu o viață neînțeleasă, vag publicată în ziare este asaltată și vânată. Așa că, el poartă mitul în solitudinea sa. Această anxietate. Și cu cât înțelege mai mult, cu atât cade în dozele sale repetate de beatitudine însoțite de alcool. Devine un obicei, iar apoi necesitate. Iar apoi de neînlocuit, iar inima îndurerată se oprește, fiind prea obosită să lupte. Era prea frântă, prea zguduită, iar inima lui era precum cea a unei femei, înțepată în cioburi…

Ei spun că disperarea adusă de gândul că tu l-ai omorât pe David te-a consumat. Nu, ei greșesc. E adevărat că i-ai spus lui Lawrence, ultimului tău prieten, extraordinar de altfel: ,,Simt că ajung la capătul tunelului”. Voiai să trăiești, ți-ar fi plăcut. Fără nicio îndoială că ai fi făcut față apusului de sâmbătă seară. Tu erai singura care știa când îți era inima frântă, că acest lucru era cu adevărat capătul tunelului.

Scriu fără să îmi dau seama, tot ce îmi vine în minte. Nu ai fi putut accepta sau înțelege niciodată jocul femeilor, meserie pe care ai ales-o și iubit-o. Nu ai înțeles că erai o personalitate publică, lucru foarte important. Ai refuzat jocul, orice joc, de fapt, care expunea profesia ta. Te simțeai atacată, cu intimitatea invadată. Erai întotdeauna ca pe ace, precum un animal vânat, ca o căprioară forțată. Și tu știai că soarta îți lua cu o mână tot ceea ce îți dădea cu alta.

Am trăit mai mult de 5 ani unul lângă celălalt. Tu și eu. Eu și tu. Împreună. Apoi viața… Viața noastră, care nu era treaba nimănui, ne-a separat. Dar eram chemați. Deseori. Într-adevăr ne-am îmbrăcat în aparențe. După acestea, în 1968 a fost ,,The Pool”. Ne-am regăsit prin munca pe care o aveam. Am mers să te caut în Germania. L-am întâlnit pe David, fiul tău.

După acel film, tu ești sora mea, eu sunt fratele tău. Totul este clar pentru noi. Mai multă pasiune. Chiar și mai bine: prietenia noastră cu totul specială, admirația și cuvintele frumoase. Pe de altă parte, viața ta și căile sale, nefericire și anxietate, anxietatea.. Ei o să spună: ,,Ce actriță!” Ei nu știu că tu ești actrița atât de splendidă de la cinema pentru că ești actriță și în viața ta, iar pentru asta plătești sump. Ei nu îți înțeleg drama vieții care se reflectă pe ecran din rolurile pe care le joci. Ei nu pot crede că ești ,,bună” sau ,,briliantă” fiindcă te afli mână în mână cu tragedia și ești supărătoare pentru că evidențiezi această reflexie a dramelor tale personale. Tu nu ai putut radia scena fiindcă ei te ardeau. Oh! Puppele, acest lucru mă macină! Am trăit cu tine sau lângă tine?

Până la moartea lui David ai reușit să te stabilizezi psihic. Apoi David a plecat…Iar bussines-ul nu mai era suficient. Nu am fost surprins când am realizat că singura ta grijă s-a dus atunci, însă ce m-a surprins? Că nu te-ai sinucis. Dar inima ta e frântă, nu. Am spus: ,,Acesta a fost capătul tunelului”.

Te privesc dormind. Wolfie, fratele tău, și Lawrence intră în cameră. Vorbesc cu Wolfie. Ne aducem aminte de o casă pe care o aveam la țară. De Dobermanii de care îți era atât de frică. Ne aducem aminte din nou… Acele lucruri s-au petrecut în urmă cu 25 de ani, într-un sătuc din Bavaria. Wolfie avea 14 ani, eu 23, tu 22. Am râs când am anunțat întâlnirea cu președintele fan clubului Romy Schneider din Franța. Am văzut o fată grozavă, cu ochelari, timidă, pe nume Bernadette. Când ne-am întors la Paris, am sunat-o. A devenit secretara noastră timp de 6 ani. De 22 de ani încoace e doar secretara mea. Te privesc dormind. Ieri încă mai erai în viață. Era noapte. I-ai spus lui Lawrence când te-ai întors acasă: ,,Du-te la culcare. O să mă duc la el mai devreme. Mă odihnesc puțin cu David, ascultând niște muzică.” Spuneai asta în fiecare seară… Voiai să fi singură împreună cu memoria copilului tău mort înainte de a merge la culcare. Stăteai. Ai luat o foaie și un creion și ai început să desenezi. Pentru Sarah. Desenai pentru fetița ta în timp ce inima te durea atât de tare, deodată… Atât de frumoasă. Frumoasă, bogată, faimoasă încât îți doreai mai mult? Pace, puțină fericire.

Te privesc dormind. Sunt singur din nou. Eu spun că m-ai iubit. Eu te-am iubit. Te-am transformat într-o stea franțuzească. Mă simt responsabil de acest lucru. Iar această țară pe care ai iubit-o, de dragul meu, a devenit a ta. Franța. Așadar, Wolfie a decis datorită faptului că Lawrence i-a spus că ți-ai dorit să stai aici și să îți faci somnul de veci în Franța. Un Boissy. Unde, peste câteva zile, fiul tău, David, ți se va alătura. Într-un sătuc unde ai primit cheile unei case. Acolo ți-ai dorit să trăiești împreună cu Lawrence, lângă Sarah, fiica ta. Acolo o să dormi pe veci. În Franța. Mai aproape de casă, aproape de mine.

Am avut grijă de Boissy-ul tău, să ușurez din treaba lui Laurent și a familiei tale. Dar nu am mers la biserică sau la cimitir. Wolfie și Laurent m-au înțeles. Te rog să mă ierți. Știi că nu aș fi fost în stare să te apăr de acea mulțime, acea furtună, gata de show și care te-a înspăimântat atât de tare, încât tremuri. Iartă-mă. O să te văd mâine și vom fi singuri.

Puppele a mea, mă uit la tine încontinuu. Aș vrea să îmi devorez ochii și să îți spun în repetate rânduri că niciodată nu ai fost atât de frumoasă și de liniștită. Odihnește-te. Sunt aici. Am învățat puțină germană, cu tine. Ich liebe dich.

Te iubesc. Te iubesc, Puppele a mea.”

Și peste toate, cuvintele lui Romy: „Nimic nu e mai rece decât o iubire moartă.”

Source: Paris Match – N 1724 – June 11, 1982 

(*Puppele = păpușă, în limba germană)

Traducerea și adaptarea: Bianca Maria Daneș

Citiți și Cannes, Momentul Alain Delon