Mi-e foame. Mi-a fost foame. Dacă e să aleg, întotdeauna aleg să mănânc întotdeauna la „împinge tava”. Stau la coadă în orele de vârf și îmi iau timpul să mă gândesc și să mă răsgândesc la ce vreau. Și, dacă mi-e foame, vreau de toate. Dar pâine, nu. Nuuuu.. . In rest, de toate! Și, de multe ori – ce rușine – nu reușesc să termin tot.
Așa spunea MAMA: „E rușine să lași în farfurie! Mâncarea… în fine, pâinea nu se aruncă!”. Nu arunca resturile / mâncarea rămasă: le / o transfera pe boluri, în recipiente… din ce în ce mai mici. Apoi o păstra la frigider, apoi nu mai știu ce se întâmpla. Cunoscuse foamea. Și în timpul războiului, și după – marea secetă… Și raționalizarea. Și stătuse la coadă la pâine și la bătrânețe: își lua nepotul, să primească rația dublă… Dar asta mi-a rămas: pâinea nu se aruncă.
La coadă, la împinge tava, îmi zâmbeam complice: n-am de dat socoteală nimănui… Și-mi place mirosul de plăcintă cu mere. Caldă, de n-o poți tăia! Noiembrie cu abur de scorțișoară! Ce titlu!
Evident, n-am putut termina. De emoție. Trăgeam cu coada ochiului – privilegiu de „împinge tava”! Nici alții n-au putut. Și atunci mi-am luat inima în dinți! Ba nu, cred că a fost teribilism. Sau inconștiență. Sau… nici nu mai știu ce-am fost, de-am zis:
– Auziți, nu vă supărați… dacă nu mai mâncați, îmi dați mie bucata de pâine ce v-a rămas??? Adică, dacă vreți… știți…
Îmi pierise curajul. Îmi cam dădeam seama că CERUSEM… CERȘISEM? Poate. Mă pregăteam să spun o minciună: că o iau pentru cățel, pentru porumbel, pentru șoricel, pentru…
Mi-era rușine că CERUSEM. Domnul, colegul de la „împinge tava”, a învelit pâinea într-un șervețel – sunt la liber pe mese – și mi-a dat pâinea. Bucata rămasă. „Nici n-o aruncam. Luați-o, luați-o!”. Cred că nici nu auzise minciuna mea. Sau poate nici nu apucasem s-o rostesc.
Am cerut o bucată de pâine. Inima mea a bătut tare. Am mâncat-o pe drum. Știți cum e să ceri o bucată de pâine?
Sigur, nici eu nu știu. Astea sunt fițe de actriță răsfățată. Dar mă gândesc: „Cum o fi să ceri o bucată de pâine?”
