– Victore, oare poți să mă iubești, cu adevărat, așa independentă cum sunt? Așa, prințesă războinică și capabilă să-mi câștig singură banii de pantofi și rochii scumpe? Poți îndura să-ți suflu, poate, în ciorbă din când în când? Am putea fi, pe rând, cocoș și găină. Ai sta în culise, zâmbindu-mi cald și strângându-mă în brațe după ce am cules ropotele aplauzelor și am sorbit toată lumina reflectoarelor? Ai îndura să fiu eu, din când în când, stâlpul casei? Ne-am găsi un ritm al nostru care să priască orgoliilor. Al tău, de bărbat feroce, al meu, de femeie modernă. Ai suporta gândul că te iubesc pur și simplu pentru că ești, nu pentru că poți schimba o priză?
Victor o privea nedumerit. Nici nu știa de unde răsărise acest dialog… care, de fapt, era un monolog. Dar era adorabilă, în lumina aia din miez de noapte de vară cu lună plină.
– Poate că o femeie emancipată sau independentă, cum vrei să-i spui, nu are nevoie neapărat de un bărbat care să-i câștige banii de pâine, haine sau pantofi, să-i bată cuie pentru tablouri sau să-i care sacoșele de la piață. Cu toate astea se poate descurca singură, uneori mai ușor, alteori mai greu, dar o poate face. Înțelegi, femeia n-are neapărată nevoie de un bărbat pentru toate astea. Și, sinceră să fiu, nici nu înțeleg de ce un bărbat și-ar dori să stea lângă o femeie având strict acest rol. Chiar nu cred că vă face prea mare plăcere să ocupați postul de instalator sau cărăuș. Ați vrea să fiți iubiți pentru îndemânarea de a schimba prize sau becuri? Știu sigur că strâmbați din nas când sunteți „forțați” să faceți pe finanțatorii și nu vă convine să fiți reduși la o bucată de plastic Platinum. Nu mă-nțelege greșit, apreciem când ne săriți în ajutor când un capac odios al vreunui borcan cu gem sau murături nu se dă deschis nici în ruptul capului. Dar să fiți reduși la asta?
– Tot nu înțeleg de unde vii, iubito…
Victor o sorbea în continuare din priviri chiar dacă tot nu pricepea încotro avea să ducă discuția asta. Când vorbea cu patos, se încrunta și gesticula mai mult ca de obicei. I se părea amuzant subiectul, dar se abținea să râdă, de teamă să nu o supere. Nu-și putu stăpâni, însă, un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii. O asculta în continuare, gândindu-se că la sfârșitul acestui monolog delicios o să o cuprindă în brațe, o să o sărute și o să-i arate el cine e cocoșul în ograda lor.
– Poate ți se pare amuzant, Victore, dar iubirea unei femei emancipate pentru bărbatul ei e iubire în stare pură. Pentru că femeia asta care nu are nevoie de un bărbat în sens material îl vrea totuși pe EL – și nu pe oricare altul, ca bun fungibil – pentru ceea ce reprezintă pentru ea și pentru ceea ce EA este sau devine alături de EL. Nu pentru că are nevoie de un instalator sau de un tâmplar. Vorba lui Rebreanu, „iubirea nu e un târg, te iubesc pentru că te iubesc”. Nu crezi că e minunat că femeia are în sfârșit privilegiul de a-și alege bărbatul care o va însoți în călătoria vieții după cum îi dictează inima, și nu după nevoile imediate, materiale, că nu mai e constrânsă de acel „trebuie să mă mărit mai repede, să nu mai fiu povară pentru ai mei, să-mi găsesc un soț care să poată ține casa, deși nu îl iubesc”. Mi se pare că e flatant și pentru voi să fiți – în sfârșit – iubiți pentru ceea ce sunteți, nu pentru ceea ce aveți sau pentru îndemânările gospodărești.
Desigur, situația asta poate fi o sabie cu două tăișuri. Pentru că odată ce va înceta să îl iubească din cine știe ce motive, nimic nu o va putea împiedica să îl părăsească în clipa imediat următoare. Și asta pentru că nu o leagă nimic altceva material de el, nu depinde cu nimic de el. Nici măcar droaia de copii nu mai reprezintă un argument în ecuație. Poate pentru voi, bărbații, sau cel puțin pentru o parte din voi, e esențial ca femeia să depindă, să fie într-un fel legată de bărbat pentru ca el să se simtă superior, să-și satisfacă orgoliul de mascul – ce m-am săturat de clișeul ăsta. Numai că atunci când un partener are un ascendent atât de puternic asupra celuilalt, deja nu mai vorbim de iubire, nu crezi? Putem vorbi de subjugare, de tiranie, alege tu cuvântul, dar nu despre iubire.
– Dar tu pe mine de ce mă iubești, Smarando? Nu mi-ai spus niciodată până acum. La ce bun îți sunt eu?
– Te iubesc pentru felul în care mă privești. Așa, cu nesaț. Te uiți la mine și acum, după un an, cu aceeași poftă în privire ca în prima zi când ne-am cunoscut la bistro. Și pentru felul în care mă strângi în brațe și știu că sunt la adăpost de orice pericol. Și pentru ceea ce sunt alături de tine, pentru ceea ce am devenit călătorind prin viața alături de tine. Ești tot ce mi-am putut dori vreodată, Victore, tu ești basmul meu devenit realitate. Și n-am nevoie să schimbi prizele, ci să mă iubești mereu așa cum o faci acum. Știi, eu mai cred că sufletul pereche e acel om fără de care ai putea trăi, dar alegi să nu o faci pentru că dansul acesta heruvimic în doi e mai plăcut sufletului decât orice alt răsfăț de pe pământ.
Citește și Bruckner si Luni de fiere – Amaraciunea iubirii bolnave de rutina
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.